TAICĂ s. m. 1. Tată. Bietul taica mi se pare că se duce în noaptea asta. GALACTION, O. I 184. Au sărutat fiecare mîna taichii și maichii și și-au luat rămas bun de la Ileana, și-au plecat tustrei călări. CARAGIALE, O. III 104. De ce muri bietul taica și nu trăi draga maica. PANN, P. V. I 93. Sărmanu-s, doamne, sărman, Fără taică, fără maică, Fără nici un ban în tașcă. ȘEZ. VII 162. ♦ (La vocativ, cu nuanță afectivă) Nume întrebuințat de un bătrîn la adresa celor mai tineri, de un părinte la adresa copilului său etc., indicînd totdeauna un raport de familiaritate și simpatie. Tata se uită la noi și ne spune: Măi copii, a venit molima în sat. Nu mai ieșiți, taică, din casă. STANCU, D. 79. Trebuie să găsim motive. – Părintele: Găsește-le, taică, de ce ești dumneata avocat. CARAGIALE, O. II 261. ♦ Termen afectiv cu care cineva se adresează unui om mai în vîrstă. Dar George-al nostru cum o duce? – Sub glie, taică, și sub cruce, Lovit în piept d-un iatagan. COȘBUC, P. I 101. ♦ (Popular) Dumnezeu. Taică, tăiculeanu nostru, Singurel binele nostru, Grijește-ne o lună, două, Să ne crească pene nouă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 204. 2. (Determinat prin «părinte» sau «popă») Nume dat preotului. Dacă-l întîlneam pe uliță, îi spuneam: sărut mîna, taică părinte! STANCU, D. 35. Dar poate taica popa V-a spus de prin gazeturi tot. El cum și-a dat juncanii? COȘBUC, P. II 60.