tămîĭe f., pl. îĭ (d. vgr. thymiama, tămîie, trecînd pin forma lat. pop. *thymánea; bg. tamĕan, vsl. timiĭanŭ). Un fel de rășină aromatică cu care se afumă în biserică. A fugi ca dracu de tămîĭe, a evita grozav o persoană saŭ un lucru. După cum e sfîntu, și (saŭ așa și) tămîĭa, după cum e personagiu, așa și onorurile care i se fac. – Tămîĭa se obține pin inciziunile făcute în scoarța unuĭ copăcel (boswéllia) de pin Somalia, Abisinia, Arabia și alte țărĭ din sudu Asiiĭ. E stimulantă, tonică și stomahică și se întrebuința în ainte și’n medicină.