2 intrări

3 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

SUBȚIÁ, subțiez, vb. I. 1. Refl. A deveni, a se face mai subțire. Pierise roșul aproape vînăt al fălcilor pline. I se subțiase gîtul în gulerul cămășii. DUMITRIU, N. 205. Fusese și bolnavă cu doi ani în urmă; se subțiase și se uscase de istov. SADOVEANU, P. M. 50. [Umbra] se subție... se lipi de părete și se așeză ironică, fantastică, lungă în dreptul lui. EMINESCU, N. 78. ◊ Tranz. Ea era o arendășoaică, pe care nu putea s-o mai subțieze nici un corset, eu un negustor, pe care-l tăbăciseră agoniseala și vîntul mării. GALACTION, O. I 77. Fața babei s-au apucat îndată de cioplit picioarele, ca să le mai subțieze. SBIERA, P. 214. ◊ Expr. A-și subția buzele (sau gura) = a-și strînge buzele, făcîndu-le să pară mai subțiri, mai mici; a vorbi din vîrful buzelor. Bine spune Ghiță că locul tău nu-i în lume, ci la mînăstire. – Ba locul meu e în lume, și-a subțiat Nastasia buzele- SADOVEANU, M. C. 76. Cînd cu ochii mari, sălbateci se privește în oglindă, Subțiindu-și gura mică și chemîndu-se pe nume... EMINESCU, O. I 80. ♦ Tranz. (Despre îmbrăcăminte) A face ca cel care o poartă să pară mai subțire. Rochia aceasta te subțiază. 2. Tranz. (Cu privire la corpuri lichide sau gazoase) A face să fie mai puțin concentrat, mai puțin dens; a dilua, a rări. ◊ Refl. Fig. Tîrziu de tot, cînd se trezi o clipă din somn, întunericul se subția... și un cocoș cînta. CĂLINESCU, E. O. I 53. 3. Tranz. A face ca glasul să aibă un timbru mai subțire, mai înalt. Lupul se duse la un fierari și puse să-i ascuță limba și dinții, pentru a-și subția glasul. CREANGĂ, P. 22. 4. Refl. Fig. (Despre oameni și despre însușiri sau manifestări ale lor, adesea ironic) A deveni mai ales, mai fin, mai delicat; a se rafina, a se cultiva, a se stila. Am avut de-a face cu fel de fel de lume și mi s-a subțiat limba. Dacă vrai să știi, mi s-a subțiat și caracterul. SADOVEANU, P. M. 24. Acum lumea s-a subțiat, fiecare vorbește și scrie limba sa proprie. GHICA, S. 53. – Prez. ind. și: subțíu (BOGZA, Ț. 74). – Variantă: (regional) supțiá (ISPIRESCU, L. 142) vb. I.

supțiéz și (Munt. vest) -réz v. tr. (lat. sŭbtiliare. V. subtilizez). Fac supțire: a supția un băt cĭoplindu-ĭ, a supția laptele turnînd apă în el, (fig.) cheltuielile mi-aŭ cam supțiat punga. Fig. Cĭoplesc, rafinez: s’a supțiat lumea! – Și sîpțiez. Și ins-.

Intrare: supțiere
supțiere infinitiv lung
infinitiv lung (IL107)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • supțiere
  • supțierea
plural
  • supțieri
  • supțierile
genitiv-dativ singular
  • supțieri
  • supțierii
plural
  • supțieri
  • supțierilor
vocativ singular
plural
Intrare: supția
verb (VT211)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • supția
  • supțiere
  • supțiat
  • supțiatu‑
  • supțiind
  • supțiindu‑
singular plural
  • supția
  • supțiați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • supțiez
(să)
  • supțiez
  • supțiam
  • supțiai
  • supțiasem
a II-a (tu)
  • supțiezi
(să)
  • supțiezi
  • supțiai
  • supțiași
  • supțiaseși
a III-a (el, ea)
  • supția
(să)
  • supțieze
  • supția
  • supție
  • supțiase
plural I (noi)
  • supțiem
(să)
  • supțiem
  • supțiam
  • supțiarăm
  • supțiaserăm
  • supțiasem
a II-a (voi)
  • supțiați
(să)
  • supțiați
  • supțiați
  • supțiarăți
  • supțiaserăți
  • supțiaseți
a III-a (ei, ele)
  • supția
(să)
  • supțieze
  • supțiau
  • supția
  • supțiaseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)