SUFIX, sufixe, s. n. Afix care se adaugă după rădăcina sau după tema unui cuvânt pentru a crea cuvinte sau forme gramaticale noi. ◊ Sufix lexical = sufix care ajută la formarea cuvintelor noi, schimbând sensul sau categoria gramaticală a cuvântului de bază. Sufix gramatical (sau flexionar) = sufix cu ajutorul căruia se creează forme gramaticale. – Din fr. suffixe.

sufix sn [At: STAMATI, D. / Pl: ~e / E: fr suffixe, lat suffixus] Afix care se adaugă după rădăcina sau tema unui cuvânt pentru a crea cuvinte sau forme gramaticale noi.

SUFIX, sufixe, s. n. Îmbinare de sunete sau un singur sunet care se adaugă după rădăcina sau după tema unui cuvânt pentru a crea cuvinte sau forme gramaticale noi. ◊ Sufix lexical = sufix care ajută la formarea cuvintelor noi, schimbând sensul sau categoria gramaticală a cuvântului de bază. Sufix gramatical (sau flexionar) = sufix cu ajutorul căruia se creează forme gramaticale. – Din fr. suffixe.

SUFIX, sufixe, s. n. Îmbinare de sunete (uneori un singur sunet) care se atașează la sfîrșitul unei rădăcini, pentru a se forma cuvinte noi, sensuri noi sau valori gramaticale noi. Limba romînă posedă un sistem de sufixe bine închegat și bogat, capabil să exprime clar un mare număr de nuanțe. GRAM. ROM. I 36. De la un cuvînt romînesc, putem forma, cu ajutorul prefixelor și sufixelor, un număr de derivate romînești. GRAUR, F. L. 115. Formarea de cuvinte noi cu ajutorul sufixelor poartă numele de derivare. IORDAN, L. R. 273. ◊ Sufix colectiv v. colectiv² (3). Sufix diminutival v. diminutival. Sufix augmentativ v. augmentativ. Sufix moțional v. moțional.

SUFIX s.n. Sunet sau îmbinare de sunete care se adaugă la rădăcina unui cuvînt, creîndu-se astfel noi cuvinte, sensuri sau valori gramaticale. [Pl. -xe. / cf. fr. suffixe, lat. suffixus].

SUFIX s. n. afix care se adaugă la rădăcina sau tema unui cuvânt, pentru a crea cuvinte sau forme gramaticale noi. (< fr. suffixe)

SUFIX ~e n. Afix care, adăugat după rădăcina sau după tema unui cuvânt, formează un derivat cu sens nou. ~ lexical. ~ gramatical. /<lat. suffixus, fr. suffixe

sufix n. silabă pusă la sfârșitul vorbelor spre a le modifica sensul: omen-esc, omen-ie.

*sufíx n., pl. e (lat suf-fixus, înfipt [fixat] de desupt.V. fix). Gram. Terminațiune adăugată cuvîntului ca să-i modifice înțelesu. De ex.: român-esc, român-ește, Romîn-ia.

sufix s. n., pl. sufixe

sufix s. n., pl. sufixe

sufix s. n., pl. sufixe

Sufix ≠ prefix

SUFIX s. n. (cf. fr. suffixe, lat. suffixus): sunet sau grup de sunete care se adaugă la rădăcina sau la tema unui cuvânt pentru a forma cuvinte sau forme gramaticale noi. ◊ ~ lexical: s. care ajută la formarea cuvintelor noi, schimbând sensul sau clasa lexico-gramaticală a cuvântului de bază. După rezultatul morfologic sau natura morfologică a cuvântului nou, distingem mai multe feluri de s. lexicale: substantivale, adjectivale, numerale, pronominale, verbale, adverbiale și interjecționale. Astfel: -ar în acar, -aș în copilaș, -easă în jupâneasă, -ime în studențime, -iță în copiliță, -uș în cățeluș; -esc în românesc, -iu în argintiu, -os în dureros; -ime în doime; -uță în mătăluță și -ică în mătălică; -a în brăzda, -i în înflori, -iza în mușamaliza, -ui în chinui; -ește în mânzește, -iș în pitiș, -îș în târâș; -ică în aolică. După rezultatul semantic sau înțelesul derivatului există două grupe de s. lexicale. O primă grupă vizează asemănarea dintre caracteristicile semantice ale cuvintelor și ale s. lexicale și din acest punct de vedere se disting patru subgrupe de s.: polisemantice (la adjective, nume de instrument, nume de agent, nume de plante, nume de animale și nume abstracte: -tor în delăsător, desenator, stingător, ciocănitoare, lipitoare, numărătoare, sunătoare); omonime (la diminutive și nume de agent: -aș în ciocănaș „ciocan mic” și în ciocănaș „muncitor la saline”); sinonime (la numele de agent: -tor din supraveghetor în raport cu -ar din rotar, cu -aș din plutaș, cu -giu din iaurgiu, cu -uș din cărăuș, cu -ist din fochist etc.); antonime (la unele diminutive și augmentative: -el din băiețel raportat la -oi din băiețoi, -iță din lădiță în raport cu -oaie din lădoaie etc.). O altă grupă de s. lexicale vizează semnificația particulară a acestora în cadrul relațiilor dintre derivate și obiectele denumite sau dintre elementele contextului. Din acest punct de vedere se disting mai multe subgrupe de s.: diminutivale (cu care se formează substantive, adjective, pronume, adverbe și interjecții diminutive: -aș în băiețaș și golănaș; -el în băiețel, galbenel și ușurel; -ic în lăptic și tătic; -ică în băiețică, bucățică, cutărică și aolică; -icel în bunicel, înălticel; -inel în încetinel; -ior în ciorăpior și bălăior; -ioară în aripioară și bătrâioară; -cior în cârnăcior, pestricior și depărcior; -cioară în căscioară și pestricioară; -șor în puișor și binișor; -șoară în frunzișoară și mărișoară; -iță în fetiță, portiță; -uc în sătuc; -ucă în mămucă, tătucă; -uș în gărduș și vițeluș; -ușă în găinușă și mărgelușă; -uț în pătuț și călduț; -uță în franzeluță și mătăluță; -uleț în cornuleț și drăguleț etc.); augmentative (cu care se formează substantive sau adjective augmentative: -an în băietan și grăsan; -ișcană în fetișcană; -andru în copilandru și puiandru; -oi în băiețoi și iepuroi; -oaie în căsoaie și nevăstoaie etc.); moționale, cu care se formează substantive masculine de la substantive feminine și, invers, substantive feminine de la substantive masculine: -an în curcan (< curcă) și gâscan (< gâscă); -oi în broscoi (< broască) și vulpoi (< vulpe); -ă în decană (< decan) și ingineră (< inginer); -oaică în leoaică (< leu) și tigroaică (< tigru) etc.; colective (cu care se formează substantive colective; -ărie în ghețărie și rufărie; -ăraie în colbăraie și muscăraie; -et în brădet și nucet; -ime în școlărime și tinerime; -iș în aluniș și stejăriș; -iște în cânepiște și porumbiște); hipocoristice (cu care se formează substantive hipocoristice; -aș în izvoraș, -el în bărbățel, -ică în mielușică, -iță în vulpiță, -uc în năsuc, -uș în greieruș, -uț în căluț, -uță în căsuță, -uleț în omuleț etc.); meliorative (cu care se formează cuvinte cărora le adaugă un sens apreciativ, pozitiv: -ulică în moșulică, -uleț în omuleț, aș în golănaș; -uț în prostuț etc.); peiorative (depreciative) (cu care se formează cuvinte cărora le adaugă un sens negativ, nefavorabil: -ău în clănțău și mâncău, -ălău în prostălău și fătălău etc.); pentru numele de agent: -ar în brutar și morar, -er în dulgher și pivnicer, -aș în arcaș și călăraș, -eș în băieș și ținteș, -easă în lenjereasă și spălătoreasă, -eț (-ăreț) în certăreț și petrecăreț, -eață (-ăreață) în iubăreață și plimbăreață, -giu (-agiu) în camionagiu și mahalagiu, -ist în aeromodelist și taximetrist, -iță în păstoriță și sudoriță și -tor în apărător și învățător; pentru exprimarea însușirii: -ar în fugar și inelar, -aș în fruntaș și mijlocaș, -ăreț în vorbăreț și descurcăreț, -ist în căminist și rapidist, -os în lunecos și omenos, -tor în ascultător și hrănitor, -al în săptămânal, -at în buzat și catifelat, -bil în atacabil și locuibil, -esc în prietenesc și vitejesc, -iu în azuriu și trandafiriu; pentru numele de plante: -ar în gogoșar, -ariță în măselariță, -aș în colțunaș, -el în ghiocel, -ea în albăstrea, -eală în amăreală, -easă în cârciumăreasă, -ică în vulturică, -ioară în tămâioară, -ișor în cimbrișor, -iș în brădiș, -iță în lintiță, -oasă în bărboasă, -toare în plesnitoare, -uleț în răculeț, -ușă în căldărușă, -uță în feriguță; pentru numele de animale: -an în sorean (obleț), -ar în cufundar și lăcustar (soi de graur), -aș în ferestraș (soi de rață) și morunaș (soi de pește), -at în dințat (soi de pește), -eancă în dumbrăveancă (cioară pucioasă), -el în albinărel (prigoare) și pietroșel (soi de pește), -ică în stufărică (soi de muscar) și burtică (soi de pește), -ișor în domnișor (soi de cinteză) și albișoară (soi de pește), -iță în gârliță (soi de rață) și dunăriță (soi de pește), -iu în arămiu (lipan), -oi în pițigoi și codoi (somn), -os în pietros (chișcar), -toare în ciocănitoare, -uș în pescăruș și țigănuș (soi de pește), -uț în pocduț (scobar) etc.; pentru numele instrumentelor: -ar în brăzdar și porumbar, -iță în râșniță, -niță în șurubelniță, -oaie în cuțitoaie, -tor în încălțător și ștergător, -toare, în ascunzătoare și prășitoare, -uș în răzuș etc.; pentru nume abstracte: -re în adunare și cuvântare, -ere în adiere și expediere, -t în iubit(ul) și îngrijit(ul), -ătate în bunătate și vietate, -eală în cicăleală și îndrăzneală, -ie în cumetrie și omenie, -ărie în copilărie și jucărie, -anță în siguranță, -ință în biruință și credință, -ime în agerime și vechime, -ism în afacerism și moldovenism, -ătură în apucătură și învățătură etc.; pentru nume ce implică ideea de loc: -ărie în benzinărie și fierărie, -ean în argeșean și craiovean, -et în alunet și stejăret, -iș în ariniș și păpuriș, -iște în rariște și trifoiște etc.; pentru indicarea modalității: -ește în bărbătește și frățește, -iș în boldiș și curmeziș, -îș în chiorâș și târâș, -mente în singularmente etc.; pentru nume proprii de familie: -eanu în Sireteanu și Turdeanu, -escu în Constantinescu și Oprescu etc. ◊ ~ gramatical (flexionar): s. cu care se creează forme gramaticale cum sunt timpurile (temporal) sau modurile (modal) la verbe, ca de exemplu -ă(a) în prezentul indicativului – cântăm, cântați; -a- în imperfectul indicativului – cântasem; -a-, -ea, -e, -i sau -î în infinitivele verbelor cânta, tăcea, trece, veni și coborî; -t sau -s în participiile verbelor cântat, tăcut, trecut, venit, coborât, adus, dres, supus etc.; -ind sau -înd în gerunziile verbelor venind, sosind, cântând, tăcând, trecând, coborând etc. ◊ ~ infinitival: s. specific infinitivului, ca de exemplu -a pentru conjugarea I (cânta), -ea pentru conjugarea a II-a (tăcea), -e pentru conjugarea a III-a (trece), -i și -î pentru conjugarea a IV-a (veni, coborî). ◊ ~ gerunzial: s. specific gerunziului, ca de exemplu -ind (sosind, venind) și -înd (cântând, tăcând). ◊ ~ participial: s. specific participiului, ca de exemplu -t (cântat, plăcut, trecut) și -s (adus, spus) etc.