sminți v vz sminti

smint sm [At: ȘEZ. XXI, 25 / Pl: ~nți / E: pvb sminti] (Reg) Om nebun.

smintă sf [At: DOSOFTEI, PS. 63/19 / V: smân~ / Pl: ~te / E: pvb sminti] 1 (Îrg) Sminteală (1). 2 (Îrg) Pagubă. 3 (Reg; îe) A da (pe cineva) de ~ A face cuiva rău. 4 (Reg; îae) A supăra. 5 (Îrg) Greșeală (2). 6 (Înv; îe) A cădea în ~ A greși (1). 7 (Îrg) Vină. 8 (Îrg) Defect (5).

SMINT, -Ă, sminți, -te, s. m. și f. (Regional, rar) Smintit, zăpăcit. Ce să fie cu smintul cela, de nici de mîncat nu mănîncă și el ca oamenii. ȘEZ. XXI 25.

SMINT, -Ă, sminți, -te, s. m. și f. (Reg.) Smintit, zăpăcit. – Postverbal al lui sminti.

smíntă (Trans. Ban.) și smî́ntă (vechî́) f., pl. sminte (d. smintesc). Sminteală, greșeală.

SMÍNTĂ s. v. abatere, alienare, alienație, boală mintală, culpabilitate, culpă, daună, demență, eroare, greșeală, nebunie, pagubă, păcat, pierdere, prejudiciu, sminteală, smintire, stricăciune, țicneală, vină, vinovăție.

smintă s. v. ABATERE. ALIENARE. ALIENAȚIE. BOALĂ MINTALĂ. CULPABILITATE. CULPĂ. DAUNĂ. DEMENȚĂ. EROARE. GREȘEALĂ. NEBUNIE. PAGUBĂ. PĂCAT. PIERDERE. PREJUDICIU. SMINTEALĂ. SMINTIRE. STRICĂCIUNE. ȚICNEALĂ. VINĂ. VINOVĂȚIE.

smint, sminți, s.m. (reg.) nebun.