Definiția cu ID-ul 931715:

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

SINCÓPĂ s. f. (cf. fr. syncope, lat. syncopa, gr. synkope, „suspensie” < syn „cu” + koptein „a tăia”): modificare fonetică condiționată care constă în dispariția unei vocale neaccentuate dintre două consoane sau a unei silabe neaccentuate din interiorul unui cuvânt. Astfel, în trecerea la română, lat. calidus a dat cald, prin sincoparea lui -i- neaccentuat, căderea consoanei finale -s și amuțirea lui u, iar lat. viridem a dat verde, prin sincoparea lui -i- neaccentuat din a doua silabă, transformarea primului -i- (accentuat) în e și căderea consoanei finale m; lat. collocare a dat culcá, prin sincoparea lui o neaccentuat, reducerea consoanei duble ll, închiderea lui o neaccentuat la u și căderea grupului final -re; varianta pernă, impusă în limba română literară, provine prin sincoparea lui -i- neaccentuat din forma originară perină; regional, -i- neaccentuat este sincopat în pronunțarea cuvintelor chipurile > chipurle, lingurile > lingurle, treburile > treburle etc. iar în vorbirea familiară, silaba -nu- este sincopată în pronunțarea cuvântului domnule > dom’le. S. reduce corpul fonetic al cuvintelor.