SIBILANT, -Ă, sibilante, adj. (în sintagmele) Consoană sibilantă sau sunet sibilant (și substantivat, f.) = consoană articulată prin apropierea vârfului limbii de alveola superioară; consoană șuierătoare sau siflantă. – Din fr. sibilant.

sibilant, ~ă [At: HELIADE, O. II, 372 / Pl: ~e / E: fr sibilant] 1 a (Îs) Consoană ~ă sau sunet ~ Consoană constrictivă (sau fricativă) prepalatală sau postalveolară (în limba română consoanele „ș” și „j”) Si: consoană șuierătoare. 2 a (Îas) Consoană constrictivă (sau fricativă) dentală sau alveolară (în limba română consoanele „s” și „z”) Si: consoană siflantă. 3 av Șuierător.

SIBILANT, -Ă, sibilante, adj. (În sintagmele) Consoană sibilantă sau sunet sibilant (și substantivat, f.) = consoană articulată prin apropierea vârfului limbii de alveola superioară; consoană șuierătoare sau siflantă. – Din fr. sibilant.

SIBILANT, -Ă, sibilanți, -te, adj. (În expr.) Consoană sibilantă sau sunet sibilant (și substantivat, f.) = consoană articulată prin apropierea vîrfului limbii de alveola superioară; consoană șuierătoare sau siflantă. Rezonatorul acesta dintre dosul limbii și partea posterioară a palatului dă consoanelor ș, j acel zgomot caracteristic de fricțiune, acel șuierat după care au fost numite șuierătoare sau sibilante. GRAM. ROM. I 67.

SIBILANT, -Ă adj. Șuierător, siflant. ♦ Consoană sibilantă (și s.f. ) = consoană șuierătoare sau siflantă. [< fr. sibilant].

SIBILANT, -Ă adj., s. f. siflant(ă). (< fr. sibilant)

SIBILANT ~tă (~ți, ~te) și substantival (despre sunete consonante) Care se articulează cu o ușoară șuierătură; siflant. /<fr. sibilant

*sibilánt, -ă adj. (lat. sibilans, -ántis. V. șuĭer). Gram. Șuĭerător, ca sunetele s, ș, z, j.

sibilantă f. Gram. consoană ce produce un șuerat: j, s, ș sunt sibilante.

sibilant adj. m. (+ s. n.: sunet ~); f. sibilantă (consoană ~), pl. sibilante corectat(ă)

!sibilant adj. m; f. sibilantă, pl. sibilante

sibilant adj. n.; adj. f., s. f. sibilantă; pl. n. și f. sibilante

sibilantă s. f., g.-d. art. sibilantei; pl. sibilante

sibilantă s. f., g.-d. art. sibilantei; pl. sibilante

SIBILANT adj. (FON.) siflant, șuierător. (Consoană ~; sunet ~.)

SIBILANT adj. (FON.) siflant, șuierător. (Consoană ~; sunet ~.)

SIBILANTĂ s. (FON.) siflantă, șuierătoare.

SIBILANTĂ s. (FON.) siflantă, șuierătoare.