SFINȚI¹, sfințesc, vb. IV. 1. Tranz. (În concepția religioasă creștină) A declara pe cineva (în mod solemn și cu îndeplinirea unui ritual stabilit) trecut în rîndul sfinților; a consacra, a sanctifica. (Refl. pas.) Un roi de raze venind din ceriu a spus lăutarilor cum horesc îngerii cînd se sfințește un sfînt. EMINESCU, N. 29. 2. Tranz. (Popular) A preoți, a hirotonisi. Vreți pe ăsta să-l aveți, Că-i popă foarte isteț? – Numai ni-l blagoslovește Și-ntru popă ni-l sfințește! TEODORESCU, P. P. 263. 3. Tranz. (Bis.) A atrage harul divin asupra unor obiecte, prin rostire de rugăciuni; a face ca obiectele să dobîndească un caracter sacru. (Refl. pas.) Trebuie... să pună a se sfinți din nou biserica pîngărită. CARAGIALE, O. III 89. Cînd s-a sfințit paraclisul spitalului din Tîrgu-Neamțului... eu, împreună cu alți băieți, isonari ai bisericii, stam aproape de Ghica-vodă. CREANGĂ, A. 75. ◊ (Cu sensul religios pierdut) Omul sfințește locul, iar nu locul pe om, se spune pentru a arăta că rezultatele în muncă depind de calitățile omului și nu de locul de muncă. ◊ Fig. Frați buni ai frunzelor din codru... Sfințiți cu lacrimi și sudoare Țărîna plaiurilor noastre. GOGA, P. 10. 4. Tranz. Fig. A slăvi, a idealiza, a diviniza. Sînt sătul de-așa viață... Să sfințești cu mii de lacrimi un instinct atît de van Ce le-abate și la păsări de vreo două ori pe an? EMINESCU, O. I 155. 5. Refl. (Munt., mai ales în construcții negative) A-și impune voința, a-și face gusturile, voile, mendrele. Unul din ei... se hotărî să se ție de capul ciobănașului, să nu-l lase să se sfințească. ISPIRESCU, L. 249. Lasă-l, că nu se sfințește el cu mine, jupîne, îl pocăiesc eu. CARAGIALE, O. I 49. Dă-i, să nu se nărăvească, Nu-l lăsa să se sfințească. PANN, P. V. I 61.