scupit¹ sn vz scuipat¹

scupit², ~ă a vz scuipat²

scâptit^[1] sn vz scuipat¹

schipiat sn vz scuipat¹ corectată

schipit sn vz scuipat¹

schipiț sn vz scuipat¹

scopit² sn vz scuipat¹

scuipat¹ sn [At: CORESI, EV. 169 / Pl: ~uri și (înv, rar) ~e, ~i / V: (înv, reg) ~pit, schipit, (înv) scuipiat, schiopit, (reg) scupit, ~upiat^[1], schipiat, schipiț, scopit, șchipat, schiupit^[2] / E: scuipa] 1-3 Scuipare (1, 3-4). 4 Secreție a glandelor salivare care se adună în gură (și se scuipă) Si: salivă, scuipătură (2), (pop) stupit, (îvr) scuipare (7), (reg) scuipici (1), expectorație, flegmă, spută. 5 (Reg; îe) A i se topi (cuiva) ~ul în gură A fi pofticios. 6 (Reg) A nu mai avea ~ în gură A vorbi mult. 7 (Reg; îe) A-și cântări ~pitul A nu face nimic. 8 (Reg; îe) A-i veni (cuiva) ~ la furcă A avea chef de vorbă. 9 (Îc) ~ul-cucului Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu frunze în formă de rozetă, cu flori liliachii, roz, rar, albe Si: stupitul-cucului (Cardamine pratensis). 10 (Bot; îac) Depozit granulos sau vâscos format în jurul ramurilor arborilor din ouăle unor fluturi. 11 (Bot; reg îac) Lichid lăptos, caustic și otrăvitor, conținut în organele vegetale ale aliorului Si: (reg) scuipiciul-cucului. 12 (Orn; reg; îc) ~ul-dracului Coțofană (Pica pica). corectată

scuipat², ~ă a [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: (îvr) scupit^[1] / Pl: ~ați, ~e / E: scuipa] 1 (D. scuipat¹, sânge etc.) Scos, aruncat din (sau pe) gură. 2 Acoperit de scuipat¹ (4) în semn de batjocorire, de dispreț, de înjosire. 3-4 (Fig) Batjocorit² (1-2). 5 (Îrg; fig) Care seamănă foarte bine cu cineva sau ceva Si: leit. corectată

scuipiat sn vz scuipat¹

scuipit sn vz scuipat¹

scupiat sn vz scuipat¹

SCUIPÁT¹ (1) s. n., (2) scuipați, s. m. 1. Faptul de a scuipa. Scuipatul este oprit. 2. Saliva dată afară din gură prin scuipare; spută. Vorbea cu cîte un fir alb de scuipat în fiecare colț al gurii subțiri, de om rău. DUMITRIU, N. 240. Ai dreptate, spuseră... tăbăcarii, pecetluind cuvîntul cu cîte o înjurătură și trei scuipați, ce plescăiră pe dușumea. ARDELEANU, D. 190. Unse cu scuipat de al său și se lipi. ISPIRESCU, L. 90.

SCUIPÁT², -Ă, scuipați, -te, adj. 1. Aruncat din gură; expectorat. Lighenele... pline de sînge în care înoată degete tăiate, bucăți de plămin scuipate. CAMILAR, N. I 443. 2. Fig. (Familiar) Foarte asemănător cu..., întocmai cu..., aidoma, leit. Sandomir nalt ca un stejar, Cremene lat în spete cît trei, și Corbea scuipat ostaș, negru, tăcut ca o stîncă. DELAVRANCEA, O. II 173. Scuipată fată de-mpărat. id. ib. 294.

SCUIPÁT ~ți m. Saliva dată afară din gură; stupit. /v. a scuipa

scuipat n. salivă.

scuĭpát (vest) și stupít (est) m. și n., pl. urĭ. Salivă, umezeala naturală a guriĭ. Scuipatu cuculuĭ, oŭă de omizĭ grămădite ca un inel în prejuru ramurelelor V. bale.

scuipát² (acțiune) s. n.

scuipát¹ (rezultat) s. m., pl. scuipáți