scupit², ~ă a vz scuipat²

scupit¹ sn vz scuipat¹

scâptit^[1] sn vz scuipat¹

schipiat sn vz scuipat¹ corectat(ă)

schipit sn vz scuipat¹

schipiț sn vz scuipat¹

scopit² sn vz scuipat¹

scuipat¹ sn [At: CORESI, EV. 169 / Pl: ~uri și (înv, rar) ~e, ~i / V: (înv, reg) ~pit, schipit, (înv) scuipiat, schiopit, (reg) scupit, ~upiat^[1], schipiat, schipiț, scopit, șchipat, schiupit^[2] / E: scuipa] 1-3 Scuipare (1, 3-4). 4 Secreție a glandelor salivare care se adună în gură (și se scuipă) Si: salivă, scuipătură (2), (pop) stupit, (îvr) scuipare (7), (reg) scuipici (1), expectorație, flegmă, spută. 5 (Reg; îe) A i se topi (cuiva) ~ul în gură A fi pofticios. 6 (Reg) A nu mai avea ~ în gură A vorbi mult. 7 (Reg; îe) A-și cântări ~pitul A nu face nimic. 8 (Reg; îe) A-i veni (cuiva) ~ la furcă A avea chef de vorbă. 9 (Îc) ~ul-cucului Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu frunze în formă de rozetă, cu flori liliachii, roz, rar, albe Si: stupitul-cucului (Cardamine pratensis). 10 (Bot; îac) Depozit granulos sau vâscos format în jurul ramurilor arborilor din ouăle unor fluturi. 11 (Bot; reg îac) Lichid lăptos, caustic și otrăvitor, conținut în organele vegetale ale aliorului Si: (reg) scuipiciul-cucului. 12 (Orn; reg; îc) ~ul-dracului Coțofană (Pica pica). corectat(ă)

scuipat², ~ă a [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: (îvr) scupit^[1] / Pl: ~ați, ~e / E: scuipa] 1 (D. scuipat¹, sânge etc.) Scos, aruncat din (sau pe) gură. 2 Acoperit de scuipat¹ (4) în semn de batjocorire, de dispreț, de înjosire. 3-4 (Fig) Batjocorit² (1-2). 5 (Îrg; fig) Care seamănă foarte bine cu cineva sau ceva Si: leit. corectat(ă)

scuipiat sn vz scuipat¹

scuipit sn vz scuipat¹

scupiat sn vz scuipat¹

SCUIPAT², -Ă, scuipați, -te, adj. 1. Aruncat din gură; expectorat. Lighenele... pline de sînge în care înoată degete tăiate, bucăți de plămin scuipate. CAMILAR, N. I 443. 2. Fig. (Familiar) Foarte asemănător cu..., întocmai cu..., aidoma, leit. Sandomir nalt ca un stejar, Cremene lat în spete cît trei, și Corbea scuipat ostaș, negru, tăcut ca o stîncă. DELAVRANCEA, O. II 173. Scuipată fată de-mpărat. id. ib. 294.

SCUIPAT¹ (1) s. n., (2) scuipați, s. m. 1. Faptul de a scuipa. Scuipatul este oprit. 2. Saliva dată afară din gură prin scuipare; spută. Vorbea cu cîte un fir alb de scuipat în fiecare colț al gurii subțiri, de om rău. DUMITRIU, N. 240. Ai dreptate, spuseră... tăbăcarii, pecetluind cuvîntul cu cîte o înjurătură și trei scuipați, ce plescăiră pe dușumea. ARDELEANU, D. 190. Unse cu scuipat de al său și se lipi. ISPIRESCU, L. 90.

scuipat n. salivă.

scuĭpát (vest) și stupít (est) m. și n., pl. urĭ. Salivă, umezeala naturală a guriĭ. Scuipatu cuculuĭ, oŭă de omizĭ grămădite ca un inel în prejuru ramurelelor V. bale.

scuipat¹ (acțiune) s. n.

scuipat² (acțiune) s. n.

scuipat (acțiunea) s. n.

SCUIPAT s. 1. expectorație, flegmă, spută. 2. salivă, scuipătură, spută, (rar) apă, (pop.) stupit.

SCUIPAT s. 1. expectorație, flegmă, spută. 2. salivă, scuipătură, spută, (rar) apă, (pop.) stupit.

scuipat, scuipați s. m. (intl.) 1. denunț, trădare. 2. om lipsit de caracter, om de nimic.