SCRIPTURĂ, scripturi, s. f. (Învechit și arhaizant) 1. Fel de a scrie, scris, caligrafie. Îl întîlnim... în josul uricelor pe care le compune și pe care le iscălește într-o frumoasă și ceteață scriptură. IORGA, L. I 132. Scriptura [lui Eminescu] este excesiv de îngrijită, pare că s-ar fi temut ca nu cumva din vreo aruncătură mai liberă a condeiului să iasă bănuiala că mintea i-ar mai fi cîtuși de puțin nestăpînită. CARAGIALE, N. S. 24. 2. Ceea ce este scris; însemnare, inscripție, text. Ce sînt scripturile astea de pe copaci? GALACTION, O. i 210. ◊ Fig. Stelele cerului se irosiră din albastrele adîncuri și, legînd frazele lor de argint, desfășurară încă o dată pămîntului scriptura lor cea fără tîlc. GALACTION, O. I 286. 3. Scriere, lucrare (literară, științifică); p. ext. conținutul ei. Cînd privesc zilele de aur a scripturilor romîne, Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine. EMINESCU, O. I 31. Vă voi învăța scripturile filozofilor vechi care vă va aduce multă plăcere. DRĂGHICI, R. 197. ♦ (De obicei determinat prin «sfînta») Scriere bisericească cuprinzînd Vechiul și Noul Testament; Biblia. Am fost la sfînta învățătură. Ș-am învățat carte din scriptură. SEVASTOS, N. 105. Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, că bine-o mai plesniși dinioare cu cuvinte din scriptură. CREANGĂ, P. 33. Adă-ți aminte de zisa scripturei și iartă greșiților tăi! NEGRUZZI, S. I 140.