SCRÎȘNI, scrîșnesc, vb. IV. Intranz. 1. (Uneori determinat prin «din dinți» sau «din măsele») A strînge convulsiv fălcile și a freca dinții de jos de cei de sus, făcînd să se audă un zgomot caracteristic (de obicei în momente de mînie, de furie, de durere). Omul scrîșnea din măsele prin somn. C. PETRESCU, A. 351. Bătrînul... scrîșni nervos din dinți. BART, S. M. 63. [Ostașii se luptau] mușcîndu-se, scrîșnind. ALECSANDRI, P. III 224. ◊ (Cu subiectul «dinții») Dinții îi scrîșneau și ochii săi sîngerați se holbaseră. NEGRUZZI, S. I 165. ◊ Tranz. (Cu complementul «dinții») Ce puteam face, domnișorule? șopti Ion scrîșnind dinții. REBREANU, I. 37. Spaniolul, furios, de cîte ori îl întîlnea pe băiat pe punte, își strîngea fălcile și scrîșnea dinții. BART, E. 272. ♦ A pronunța cuvintele printre dinți, a vorbi printre dinți cu ură, cu mînie, cu ciudă. V. mîrîi. M-a apucat de piept și-a scrîșnit la mine... dă-le banii oamenilor. VORNIC, P. 99. În ziar ce spune? Accident, nu? – Accident – scrîșni Petrescu. GALAN, Z. R. 365. ♦ Fig. A da impresia că vorbește cu ciudă, că cîrtește. L-am văzut destul de adesea scrîșnind de lipsă. CARAGIALE, O. III 238. ♦ (Despre substanțe aspre care se freacă între dinți) A scîrțîi. Scuipară amîndoi praful care le scrîșnea în dinți. DUMITRIU, V. L. 106. 2. Fig. A scoate un sunet aspru, a scîrțîi (ca efect al unei frecări). Tancurile veneau scrîșnind printre explozii. CAMILAR, N. I 431. Huruie motoarele, clămpănesc curelele transmisiilor, scrîșnesc mașinile, gem nicovalele izbite de ciocane și de baroase. PAS, L. II 59. Sub tălpile opincilor și călcîiele cizmelor, omătul scrîșnea de ger. C. PETRESCU, R. DR. 143. – Variantă: crîșni (SADOVEANU, N. F. 27, RETEGANUL, P. I 19, ALECSANDRI, P. II 17) vb. IV.