schola cantorum (cuv. lat. „școala cântăreților”; < gr. σχολή, „grup de discipoli” și „reședința” lor) 1. Așezământ de educare cu predominanță muzicală, atașat bis. romane. Membrii s., inițial adulți, ulterior copii – lectori și cantori* – participau efectiv la ceremoniile de cult. Existența unor astfel de s. este anterioară papei Grigorie cel Mare. După exemplul Romei, în toată Europa creștină apuseană au fost înființate s., numărând fiecare câte 20-30 de membri. V. maîtrise. 2. S., nume dat de Charles Bordes școlii fondate în colaborare cu V. d’Indy și A. Guilmant, în 1894 la Paris, destinată inițial predării cântării liturgice. S. s-a extins și laicizat rapid, devenind „școală superioară de muzică” (1900). Disciplinele de bază erau cântul gregorian (v. gregoriană, muzică), polif. Renașterii*, orga* și compoziția (2) (predată strălucit de d’Indy). În 1934, o parte din membrii S. se desprind de matcă, întemeind „Școala C. Franck”. S. ființează și azi, păstrând vechea sa orientare conservatoare. Numeroși compozitori români sunt formați la această școală, între care: D.G. Kiriac, Cucu, Cuclin, Chirescu, I.D. Petrescu, Alessandrescu, Otescu, Rogalski, Enacovici, Golestan, C. Bobescu, Brânzeu.