2 intrări

17 definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

SÂNTULÉȚ, sântuleți, s. m. (Pop.) Diminutiv al lui sânt. – Sânt + suf. -uleț.

sântuleț sm [At: ISPIRESCU, L. 47 / Pl: ~i / E: sânt + -uleț] 1-2 (Îvp; șhp) Sfântuleț (1-2).

SÂNTULÉȚ, sântuleți, s. m. (Pop.) Diminutiv al lui sânt.Sânt + suf. -uleț.

SFÂNTULÉȚ, sfântuleți, s. m. (Pop.) Sfințișor. – Sfânt + suf. -uleț.

SFÂNTULÉȚ, sfântuleți, s. m. (Pop.) Sfințișor. – Sfânt + suf. -uleț.

sfântuleț sm [At: MUSCEL / Pl: (rar) ~i / E: sfânt + -uleț] 1-2 (Pop; șhp) Sfânt (10) (mai puțin cunoscut) Si: (îvp) sântuleț (1-2), sfințișor (1-2).

SFÎNTULÉȚ, sfîntuleți, s. m. (Popular) Diminutiv al lui sfînt (1). A fost odată de mult... de cînd umbla dumnezeu sfîntulețu pe pămînt. I. CR. II 114. Dumnezău, sfîntulețul, a și priceput gîndul dracilor. ȘEZ. III 76. – Variantă: sîntuleț (ISPIRESCU, L. 47) s. m.

sfântuleț m. fățarnic. [Cf. sub raportul sensului, it. santone].

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

sântuleț (pop.) s. m., pl. sântuleți

sântuléț s. m., pl. sântuléți

sfântuleț s. m., pl. sfântuleți

sfântuléț s. m., pl. sfântuléți

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

SÂNTULÉȚ s. v. sfințișor, sfântuleț.

SFÂNTULÉȚ s. (BIS.) sfințișor, (pop.) sântuleț.

SFÎNTULEȚ s. (BIS.) sfințișor, (pop.) sîntuleț.

sîntuleț s. v. SFINȚIȘOR. SFÎNTULEȚ.

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

sfântuléț, sfântuléți, s.m. (pop.) 1. sfințișor. 2. om fățarnic.

Intrare: sântuleț
sântuleț substantiv masculin
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • sântuleț
  • sântulețul
  • sântulețu‑
plural
  • sântuleți
  • sântuleții
genitiv-dativ singular
  • sântuleț
  • sântulețului
plural
  • sântuleți
  • sântuleților
vocativ singular
plural
Intrare: sfântuleț
sfântuleț substantiv masculin
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • sfântuleț
  • sfântulețul
  • sfântulețu‑
plural
  • sfântuleți
  • sfântuleții
genitiv-dativ singular
  • sfântuleț
  • sfântulețului
plural
  • sfântuleți
  • sfântuleților
vocativ singular
plural
sântuleț substantiv masculin
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • sântuleț
  • sântulețul
  • sântulețu‑
plural
  • sântuleți
  • sântuleții
genitiv-dativ singular
  • sântuleț
  • sântulețului
plural
  • sântuleți
  • sântuleților
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

sântuleț, sântulețisubstantiv masculin

etimologie:
  • Sânt + sufix -uleț. DEX '98 DEX '09

sfântuleț, sfântulețisubstantiv masculin

  • 1. popular Diminutiv al lui sfânt. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote A fost odată de mult... de cînd umbla dumnezeu sfîntulețu pe pămînt. I. CR. II 114. DLRLC
    • format_quote Dumnezău, sfîntulețul, a și priceput gîndul dracilor. ȘEZ. III 76. DLRLC
etimologie:
  • Sfânt + sufix -uleț. DEX '98 DEX '09

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.