SĂLTĂREȚ, -EAȚĂ, săltăreți, -e, adj. 1. Care umblă sărind, făcînd salturi, care sare într-una; (despre pas, mers) săltat. Porni la vale mai viu, c-un pas săltăreț și sprinten. SADOVEANU, O. VIII 243. Venea repegior în fuga măruntă și săltăreață a picioarelor înghețate. VLAHUȚĂ, O. A. II 203. Mistreții colțați Cădeau împroșcați, Capra săltăreață Nu scăpa cu viață. ODOBESCU, S. III 189. ♦ Fig. Care se mișcă sau se efectuează cu mișcări repezi, sprintene, vii. Părîul se micșorează, devenind tot mai săltăreț, ca un copil buiac și neastîmpărat. REBREANU, P. S. 139. Avea niște ochi căprui, săltăreți și o figură jovială. id. R. I 11. Deodată-și iau avînt Și lupta-ncepe săltăreață. TOPÎRCEANU, P. 227. 2. (Despre dans, muzică, versuri) Cu ritm vioi. Costică Roibu le zicea din muzicuță... o sîrbă săltăreață. MIHALE, O. 184. Mirată de versurile astea săltărețe și ștrengărești, întoarse volumul să vadă de cine sînt. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. De ce dorm îngrămădite între galbenele file Iambii suitori, troheii, săltărețele dactile. EMINESCU, O. I 141.