sânzâiană, sânzâiene, (sânziană), s.f. – 1. (bot.) Numele mai multor specii de plante erbacee: drăgaica (Galium verum), sânzâiana-albă (Galium mollugo) etc. ♦ (med. pop.) Părțile aeriene ale plantei au proprietăți diuretice, laxative, sedative, afrodisiace (Pop, Olos, 2004: 135). 2. Numele popular al sărbătorii celebrate la 24 iunie, care coincide cu solstițiul de vară și cu nașterea Sf. Ioan Botezătorul din calendarul creștin. 3. (mit.) Sânzâiana, personaj mitologic local, întruchipat ca o zână benefică, confundată uneori cu Ileana Cosânzeana: „Tu, Ileană Sânziană, / Dalbă zână-a florilor, / Drăguța feciorilor” (Bilțiu, 1990: 160). Potrivit legendei, a fost transformată în floarea ce îi poartă numele. O dată pe an, în noaptea de Sânzâiene, preafrumoasa zână își recapătă înfățișarea și se scaldă în apa Vișeului și apoi se îmbracă într-o cămașă lungă, albă, din florile care îi poartă numele (Calendar, 1980: 83-85). Patronează dragostea și frumusețea, motiv pentru care, tot în noaptea respectivă au loc numeroase rituri magice pe care le practică fetele „pentru a fi frumoase și văzute de feciori”. Având credința că apa e vrăjită preț de câteva ceasuri, fetele o imită pe zână și se scaldă goale în râuri și rostesc incantații menite a atrage dragostea. În acest timp, feciorii urcă pe dealurile din apropiere și învârt deasupra capului făclii, în sensul rotirii Soarelui. Apoi, se confecționează cununi din florile de sânzâiene și se aruncă pe casă. Tradiția spune că, în noaptea respectivă, vântul e mai puternic. Celor cărora nu le cad cununile li se vestește noroc și dragoste în viață (v. Calendar, 1980: 72). Înfloritul sânzâienelor marchează, de asemenea, începerea muncilor de vară. – Lat. sanctus dies Johannis „ziua sfântului Ion” (Scriban, DEX, MDA). Cuv. rom. > magh. szinzijenya (Bakos 1982).