rugăciune, rugăciuni s. f. 1. Cerere, mulțumire sau laudă adresată de credincioși lui Dumnezeu (oral sau în gând), simbol al mărturisirii de credință, de iubire, de nădejde și de dependență către Dumnezeu. ◊ Rugăciunea domnească = rugă, închinare; molitvă; (înv.) ocinaș, molenie; „Tatăl nostru...” (Mat. 6, 9-13), cea mai cuprinzătoare rugăciune. Este însoțită de acte și forme externe; însemnarea cu sfânta cruce, îngenunchere, mătănii, prosternare etc. ◊ Rugăciunea lui Manase v. Manase. ◊ Loc. vb. A face (sau, înv., a aduce) rugăciune (sau rugăciuni) sau a-și face rugăciunea, a fi în (sau a sta la) rugăciune = a se ruga, a se închina. 2. (Rar) Rugăminte. – Din lat. rogatio, -onis.