REPLICĂ, replici, s. f. 1. Răspuns (care comentează sau combate cele spuse anterior de altcineva); ripostă. A da o replică. ▭ Apăsa pe cuvîntul «specială», cu un drept care nu admitea replică. C. PETRESCU, Î. II 49. Se gîndea la o replică zdrobitoare, nu-i venea nimic în minte și se enerva. REBREANU, R. I 224. ◊ Loc. adj. Fără replică = la care nu se mai poate răspunde; definitiv. N-am umor s-ascult dascălii; răspunsul meu ar fi fără replică. NEGRUZZI, S. III 155. ◊ Expr. A fi tare în replici = a găsi prompt răspunsul cel mai potrivit într-o discuție. (Jur.) A vorbi în replică = a răspunde (în cursul unor dezbateri) combătînd afirmațiile și atacurile părții adverse. 2. Porțiune din rolul unui actor, constituind un răspuns la cele spuse de partenerul său. Un rol de două duzini de replici îl ținuse prizonier la teatru toată seara. C. PETRESCU, C. V. 48. Vine actul al patrulea; replica se apropie. CARAGIALE, O. III 7. ♦ Partea finală a unei fraze sau a unei tirade, pe care o rostește pe scenă un actor și care arată interlocutorului său momentul cînd trebuie să ia cuvîntul. – Pl. și: replice (SEBASTIAN, T. 177).