rasc sn vz vreasc

rasc, V. rascote, vreasc.

VREASC, vreascuri, s. n. Creangă, ramură uscată și desprinsă de pe copac. [Var.: vrescur s. n.] – Din sl. chvrastŭ.

hreasc sn vz vreasc

hreast sn vz vreasc

hreșc sn vz vreasc

râșc i [At: UDRESCU, GL. / E: fo] (Mun) Sunet care redă zgomotul produs de un obiect frecat cu ceva tare.

vleasc sn vz vreasc

vrasc sn vz vreasc

vrască sf vz vreasc

vrascură sf vz vreasc

vreasc sn [At: MARDARIE, L. 276²/18 / V: (rar) vrescur, (îrg) hreasc, rasc, vrasc, vrascură sf, (reg) hereascuri snp, hleșc (Pl: hleșcuri), hreast, hreșc (Pl: hreșcuri), hreșt, vleasc, vrască (Pl: vraști, vrăști) vrească sf, vreașc / Pl: ~uri / E: vsl хврастъ] 1 (Mpl) Creangă subțire, uscată (desprinsă din copac, folosită la aprinderea focului) Si: gătej, uscătură, (reg) osâc. 2 (Trs) Îngrămădire de lemne, crengi, vreascuri (1) etc. aduse de apă (pe malul unui râu). 3 (Reg; îf vrască, vrească) Nuia verde. 4 (Trs; îf hreast) Mărăciniș.

vrească sf vz vreasc

vreașc sn vz vreasc

vrescur sn vz vreasc

vreasc s.n. (mai ales la pl.) Creangă, ramură subțire, uscată, desprinsă de pe un copac; gătej. Pe vatra verde ard, Pocnind din vreme-n vreme, Trei vreascuri rupte dintr-un gard (COȘB.). ◊ Compar. Mîna a scăpat din încheieturi și a lunecat pe țărna uscată, ca un vreasc rupt (POPA). • pl. -uri. și (înv., reg.) vreascur, rasc, hreasc s.n. /<sl. veche хврасть; cf. bg. хряст „tufă”.

vreascur s.n. v. vreasc.

VREASC, vreascuri, s. n. Creangă, ramură uscată și desprinsă de pe copac. [Var.: vrescur s. n.] – Din sl. chvrastŭ.

VREASC, vreascuri, s. n. (Mai ales la pl.) Ramură său creangă subțire, uscată, desprinsă de copac (cu care se aprinde focul). V. gătej. Aprindeați focuri de vreascuri, stăteați la povești în lumina rumănă,pe cînd piedicile cailor sunau sec în tăcerea cîmpiilor. SADOVEANU, O. VI 50. La gardul cu vreascurile rupte... m-am oprit cu răsuflarea tăiată. C. PETRESCU, S. 11. Pe vatra veche ard Pocnind din vreme-n vreme Trei vreascuri rupte dintr-un gard. COȘBUC, P. I 191. – Variantă: (rar) vrescur (EMINESCU, L. P. 131) s. n.

VREASC ~uri n. Creangă subțire și uscată, căzută din copac; uscătură; dărâmătură. /<sl. hvrastu

vreasc n. pl. crăci uscate: vreascuri de aprins focul. [Slav. HRASTŬ, ramuri].

hreasc, hreast, V. vreasc.

hréșt(ĭ)urĭ n. pl. V. vreasc.

vráscă f., pl. ăștĭ (din vreasc orĭ vsl. hrastŭ). Trans. Nuĭa, vargă. – La Dos. vráscură, f., pl. i.

vreasc și (vechĭ) hreasc (ea dift.) n., pl. urĭ (vsl. hvrastŭ, hrastu, vreasc, hvrastiĭe, vreascurĭ; bg. hrast, copăcel, fraste, vreascurĭ; sîrb. [h]rast, stejar. E rudă cu it. foresta, pădure. V. vrască, hîrșag). Pl. Ramurĭ uscate, găteje de aprins focu. – Și ráscote (pl.) în vest, și [v]rascurĭ în Trans., și hreșt[ĭ]urĭ în nord. Pe alocurĭ și hreast.

vreasc s. n., pl. vreascuri

vreasc s. n., pl. vreascuri

vreasc s. n., pl. vreascuri

VREASC s. (mai ales la pl.) gătej, surcea, surcică, uscătură, (înv. și reg.) târș, (reg.) rancotă, rascotă, (prin Bucov.) clenci, (prin Transilv.) hăbădic, pogmete (pl.), (prin Munt.) raburi (pl.), (prin Bucov.) selniță, (prin Transilv.) sfărgaci, (Ban.) sibă, (înv.) șormânt. (Face focul cu niște ~uri.)

VREASC s. (mai ales la pl.) gătej, surcea, surcică, uscătură, (înv. și reg.) tîrș, (reg.) rancotă, rascotă, (prin Bucov.) clenci, (prin Transilv.) hăbădic, pogmete (pl.), (prin Munt.) raburi (pl.), (prin Bucov.) selniță, (prin Transilv.) sfărgaci, (Ban.) șibă, (înv.) șormînt. (Face focul cu niște ~.)

vreasc (-curi), s. n. – Creangă, ramură uscată. – Var. vrasc, hrasc, hreast. Mr. vreașturi. Sl. *chvrastŭ (Tiktin), cf. sb., slov. hrast, mag. haraszt (Gáldi, Dict., 137). – Der. vrescuros, adj. (rămuros).