răpciune s. m. – Septembrie. – Var. răpciun. Origine îndoielnică. Se consideră reprezentant al lat. raptiōnem „șterpeleală” interpretat drept „culesul viei” (Pușcariu 1433; Tiktin); din lat. *rapatiōnem < rapa, cu sensul de „recoltă de ridichi” (Drăganu, St. rum., 1-6; REW 7074a). Toate aceste explicații sînt forțate. Pușcariu, Lat. ti, 12, s-a gîndit la o creație artificială a latiniștilor, soluție și mai puțin probabilă. Prezența suf. -ciune nu este o probă suficientă că acest cuvînt este moștenit, fiindcă acest suf. se poate atașa și la elemente sl. (cf. slăbiciune). Poate se leagă de cuvîntul anterior.