RĂBOJ, răbojuri, s. n. (Și în forma răbuș) 1. Bucată de lemn în formă cilindrică sau în patru muchii, pe care se însemnau în trecut, prin crestături, diferite socoteli (numărul vitelor, zilele de muncă, banii datorați etc.). În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă, fălcile de arătură, de prașilă, de cosit și de secerat. VLAHUȚĂ, O. A. 356. Ciobanul ia legătura de răbușuri și înșiră de pe acest catastif al său care cîte oi are. EMINESCU, N. 142. ◊ Fig. De pe galbenele file el adună mii de coji, A lor nume trecătoare le înseamnă pe răboj. EMINESCU, O. I 130. ◊ Expr. A(-și) ieși (sau a scoate pe cineva) din răboj (afară) = a(-și) pierde (sau a face pe cineva să-și piardă) răbdarea; a (se) supăra. Să nu mă scoți din sărite și să mă faci – cîteodată – să-mi ies din răbuș afară. CREANGĂ, P. 152. A lua (sau a da) pe răboj = a lua (sau a da) pe datorie. A șterge de pe răboj = a da uitării. A crede după răboj = a crede tot ce se spune. [Mama] crezîndu-le toate lăptoase după răbuș, cum i le spusesem eu... m-a lăudat. CREANGĂ, A. 61. 2. (Adesea fig.) Ceea ce se înseamnă pe răboj (1); socoteală, calcul. Urma să-i afle pe fiecare, la rînd, după răbojul întipărit în cuget. C. PETRESCU, A. R. 10. Pierdusem răbojul timpului. M. I. CARAGIALE, C. 7. El ucisese atîția [urși] în viața sa, încît, nemaiavînd destule degete la mîni și la picioare ca să numere, le pierduse, cum am zice, răbojul. GANE, N. III 132. ◊ Expr. A i se uita cuiva răbojul = a i se uita cuiva numărul anilor, a-l uita moartea. Îmbătrînea mereu, de murit însă nu mai murea. I se uitase răbojul. ȘEZ. XII 115. 3. Crestătură făcută, ca semn distinctiv, la urechea unei vite. – Pl. și: răboaje (GHICA, S. A. 31). – Variantă: (Mold.) răbuș s. n.