RÎVNI, rîvnesc, vb. IV. 1. Intranz. A simți un imbold puternic spre un lucru, a dori din toată inima să ajungi la ceva, să posezi ceva; a aspira, a năzui, a jindui. Să mănînc și să dorm, – la altceva nu mai rîvneam pe lumea asta. SADOVEANU, O. I 353. O fi rîvnit și el, dar niciodată nu mi s-a plîns. DELAVRANCEA, O. II 129. Am fost om sărac... nu rîvneam la bogăție. SLAVICI, O. I 380. ◊ Tranz. Generații după generații au rîvnit tihna și pacea fără să le aibă. SADOVEANU, E. 217. [Titu Herdelea] avu o clipă de decepție. Altceva rîvnise dînsul. REBREANU, R. I 180. Adevăru-ntreg să aflu este ținta ce rîvnesc. MACEDONSKI, O. I 271. ♦ A invidia ceea ce posedă altul, a dori să-ți însușești un lucru deposedînd pe altul. Nu se cade să rîvnești la moșia omului care-o muncește. REBREANU, R. II 91. Ăștia... n-au rîvnit la ale altuia și n-au zavistiit și n-au furat. DELAVRANCEA, H. T. 8. ♦ Tranz. (Neobișnuit, cu privire la persoane) A invidia, a pizmui. Toți mă rîvnesc, Și ca de-un drac toți se feresc, Că-s subprefect de un ocol Și-n țara mea joc mare rol! ALECSANDRI, T. I 258. 2. Refl. (Rar) A se înflăcăra pentru cineva sau ceva. Se rîvniră de frumusețea lor. RETEGANUL, P. II 34. – Variantă: rîmni (ISPIRESCU, L. 386) vb. IV.