RÎU, rîuri, s. n. 1. Apă curgătoare mare (uneori navigabilă) care se formează din unirea mai multor pîraie și care se varsă într-un fluviu sau în alt rîu. Dăm de o vînă liniștită de apă, care se desprinde din rîu, se abate îmbrățișînd un cot de luncă. SADOVEANU, O. VII 338. Cu cofița pe-ndelete Vin neveste de la rîu. COȘBUC, P. I 47. Rîul adapă cîmpul ce roua smălțează; Răcoarea dă viață și stelile albesc. HELIADE, O. I 183. ◊ (În metafore și comparații) Pe umeri pletele-i curg rîu, Mlădie ca un spic de grîu, Cu șorțul negru prins în brîu... COȘBUC, P. I 118. 2. Cantitate mare de lichid care curge; torent, val. (Prin exagerare) Iar la ospăț! Un rîu de vin! COȘBUC, P. I 57. Mult, măicuță, te-am rugat, Rîu de lacrimi am vărsat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Fig. Din sufletu-ți rece tu fă o grădină, Cu rîuri de cînturi, cu flori de lumină. EMINESCU, O. IV 11. Printre rîuri de lumină și ogoare de senin, Unde lacrimile seacă, unde nu răsare chin. BELDICEANU, P. 125. Zbor caii lăsînd rîuri de foc în urma lor. ALECSANDRI, P. A. 183. ♦ Șir, coloană, mulțime de oameni în mers. Ieși în uliță și se cufundă și el în rîul de trupuri. DUMITRIU, B. F. 108. Pe toate podurile, pe toate ulițele, rîuri de bărbați, femei și copii se îndreaptă spre locul de adunare. CAMIL PETRESCU, O. II 350. ◊ Expr. Rîuri-rîuri = în număr mare, fără sfîrșit; potop. [Neamurile] se mișcară rîuri-rîuri, Ori din codri răscolite, ori stîrnite din pustiuri. EMINESCU, O. I 146. 3. (La pl.) Cusătură în linii șerpuitoare, făcută cu arnici sau cu mătase la mînecile și la pieptul iilor. Avea o cămașă albă ca zăpada, de inișor, cu rîuri de mătase albăstrie și bete cu mărgele. CAMIL PETRESCU, O. I 94.