2 intrări

25 de definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

PROPOZÍȚIE, propoziții, s. f. 1. Cea mai mică unitate sintactică prin care se exprimă o idee, o judecată etc. 2. (Livr.) Propunere. 3. (Log., Mat.) Enunț a cărui valoare de adevăr este întemeiată pe bază de reguli explicit exprimate. [Var.: propozițiúne s. f.] – Din fr. proposition, lat. propositio, -onis.

PROPOZÍȚIE, propoziții, s. f. 1. Cea mai mică unitate sintactică prin care se exprimă o idee, o judecată etc. 2. (Livr.) Propunere. 3. (Log., Mat.) Enunț a cărui valoare de adevăr este întemeiată pe bază de reguli explicit exprimate. [Var.: propozițiúne s. f.] – Din fr. proposition, lat. propositio, -onis.

propoziție sf [At: (a. 1694) FN 41 / V: (înv) ~țione, (îvr) ~iune / Pl: ~ii / E: lat propositio, -onis, it proposizione, fr proposition] 1 (Liv) Propunere (1). 2 (Asr) Lucru susținut de cineva. 3 Cea mai mică unitate sintactică prin care se exprimă o idee, o judecată Si: (înv) propunere (9). 4 (Log; Mat) Enunț a cărui valoare de adevăr este întemeiată pe bază de reguli explicit exprimate. 5 (Mat) Teoremă. 6 Cea mai mică construcție muzicală care se încheie printr-o cadență.

PROPOZÍȚIE, propoziții, s. f. Cea mai mică unitate sintactică prin care se exprimă o gîndire, o judecată etc. Propoziție principală. Propoziție circumstanțială.Faptul că limba nu este un conglomerat de cuvinte, ci un tot organizat în propoziții după anumite reguli de morfologie și sintaxă, dă oricărei limbi un caracter de sistem. MACREA, F. 18. – Variantă: (învechit) propozițiúne s. f.

PROPOZÍȚIE s.f. 1. Unitatea sintactică cea mai simplă prin care se exprimă de obicei o judecată sau o idee. ♦ (Log.) Îmbinare de cuvinte care exprimă o idee completă. 2. (Mat.) Teoremă care servește demonstrației unei teoreme mai importante sau stabilirii unui rezultat fundamental dintr-un capitol al matematicii. 3. Cea mai mică construcție muzicală, care se încheie printr-o cadență oarecare. [Gen. -iei, var. propozițiune s.f. / cf. fr. proposition, lat. propositio].

PROPOZÍȚIE s. f. 1. cea mai simplă unitate sintactică prin care se comunică o judecată, o idee. 2. (log.) îmbinare de cuvinte care exprimă o ideee completă. 3. (mat.) teoremă ajutătoare care servește demonstrației unei teoreme mai importante sau stabilirii unui rezultat fundamental. 4. expresie care are un înțeles într-un anumit domeniu. ◊ (inform.) formă propozițională din simboluri terminale. 5. cea mai mică construcție muzicală, care se încheie printr-o cadență oarecare. (< fr. proposition, lat. propositio)

PROPOZÍȚIE ~i f. 1) gram. Unitate comunicativă minimă a limbii. 2) înv. v. PROPUNERE. [G.-D. propoziției; Sil. -ți-e] /<fr. proposition, lat. propositio, ~onis

PROPOZIȚIÚNE s. f. v. propoziție.

PROPOZIȚIÚNE s. f. v. propoziție.

PROPOZIȚIÚNE s. f. v. propoziție.

copulativ, ~ă a [At: MDA ms / Pl: ~i, ~e / E: fr copulatif, lat copulativus] 1 (D. conjuncții) Care leagă părți de propoziție sau propoziții de același fel. 2 (Grm; îs) Verb ~ Verb care intră în alcătuirea predicatului nominal, făcând legătura dintre subiect și numele predicativ. 3 (Grm; îs) Propoziție ~ă Propoziție, legată de coordonata ei printr-un raport de asociere în interiorul unei fraze. 4 (Log; d. judecăți afirmative) Care are mai multe subiecte legate de același predicat.

propozițione sf vz propoziție

propozițiune2 sf vz propoziție

PROPOZIȚIÚNE s.f. v. propoziție.

copulativ a. care servă a lega: propozițiune copulativă.

propoziți(un)e f. 1. acțiunea de a propune și lucrul propus spre a fi discutat; 2. Gram. exprimarea unei judecăți; 3. Mat. enunțarea unei teoreme.

*propozițiúne f. (lat. proposítio, -ónis. V. pozițiune). Acțiunea de a propune și lucru propus (ob. propúnere). Mat. Enunțarea, enunțu uneĭ teoreme: a demonstra o propozițiune. Gram. Expresiunea uneĭ cugetărĭ, o cugetare exprimată pin cuvinte. (O propozițiune se compune din subĭect și predicat, ca: rîu curge, la care se pot alipi atribute, complemente saŭ determinărĭ circumstanțiale. Într’o frază-s atîtea propozițiunĭ cîte verbe exprimate saŭ subînțelese sînt).


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

propozíție (-ți-e) s. f., art. propozíția (-ți-a), g.-d. art. propozíției; pl. propozíții, art. propozíțiile (-ți-i-)

propozíție s. f. → poziție


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

PROPOZÍȚIE s. v. afirmație, cuvânt, declarație, mărturisire, propunere, relatare, spusă, vorbă, zisă.

PROPOZÍȚIE s. (GRAM.) (înv.) propunere. (~ subordonată.)

propoziție s. v. AFIRMAȚIE. CUVÎNT. DECLARAȚIE. MĂRTURISIRE. PROPUNERE. RELATARE. SPUSĂ. VORBĂ. ZISĂ.

PROPOZIȚIE s. (GRAM.) (înv.) propunere. (~ subordonată.)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

propoziție, termen utilizat de unii muzicologi (de orientare riemanniană) cu sensul de semifrază (antecedentă* sau consecventă*).

PROPOZÍȚIE s. f. (cf. fr. proposition, lat. propositio, -onis): unitate sintactică de ordin superior cu un singur predicat. Este caracterizată prin conținut de cunoaștere (rezultatul constatărilor vorbitorului în legătură cu realitatea) sau prin conținut afectiv-volițional (atitudinea vorbitorului față de realitate) și prin ideea de predicație unică (referirea sau raportarea conținutului propoziției sau reprezentărilor vorbitorului la realitate, prin intermediul unui singur indice de predicație: verb sau locuțiune verbală la moduri personale, expresie verbală impersonală cu verbul a fi la un mod personal, adverb predicativ, interjecție predicativă, intonație predicativă însoțită uneori de pauză, de topică și de punctuație corespunzătoare). ◊ ~ enunțiatívă: p. care conține relatarea unui fapt real, realizabil sau ireal, ca în exemplele „Munca e ritmul vieții” (V. Pârvan); „Când te-aud, nu m-aș mai duce” (Folclor); „Să fi rămas la coasă” (O. Goga). v. și enunțiatívă. I se mai spune și p. asertivă sau declarativă, fiind opusă interogativei și imperativei. ◊ ~ interogatívă: p. prin care se formulează o întrebare, ca în exemplele „Acum, ce-ai rămas cu capul între urechi?” (M. Preda); „...cum ai putut răzbate prin aceste locuri, femeie hăi?!” (Ion Creangă). v. și interogatívă.~ neafectívă (neexclamatívă): p. care nu conține sentimente, care nu sugerează stări sufletești, ca în exemplele „Frații săi prinseseră pizmă pe el” (P. Ispirescu); „Câți ani or fi de atunci?” (Z. Stancu). ◊ ~ afectívă (exclamatívă): p. care conține sentimente, care sugerează stări sufletești, ca în exemplele „Ce mândri sunt oțelarii de cutezătoarea lor muncă!” (Geo Bogza); „De ce nu moare omul... fericit!?” (I. L. Caragiale). ◊ ~ afirmatívă (pozitívă): p. cu caracter de afirmație, de fapt pozitiv; p. care afirmă ceva, care reprezintă o afirmație, ca în exemplele „Prin ceață – obosite, roșii fără zare – / Ard afumate triste felinare” (G. Bacovia); „În vremea asta, el și pusese ochii pe o tânără din vecini” (I. L. Caragiale); „Ce ne facem, noi, Patrocle?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ negatívă: p. cu caracter de negație, de fapt negativ; p. care neagă ceva (acțiunea verbului predicat), care reprezintă o negație, ca de exemplu „Ba eu n-am înțeles!” (Ion Creangă); „Din fericire pentru dânsul, Eminescu n-a fost martor al acestei rătăciri” (N. Iorga); „...și să nu uitați a citi cartea” (Z. Stancu); „Nu-ți dă demâncare?” (I. L. Caragiale); „Moș Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părțile Tarcăului?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ analizábilă: p. care poate fi analizată, care poate fi desfăcută în părțile ei componente, ca de exemplu „Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, / Se văd satele perdute sub clăbuci albíi de fum” (V. Alecsandri). ◊ ~ neanalizábilă: p. care nu poate fi analizată, care nu poate fi desfăcută în părți componente, ca de exemplu „- Așa a spus? – Da” (M. Sadoveanu); „A intrat în pământ! – Nu... E la han” (I. L. Caragiale); „- Te întorci la Pașcani? – Desigur” (M. Sadoveanu); „(Ilinca): Fa, Oană, ție ți-e lene. (Oana): Ba.” (B. Șt. Delavrancea). ◊ ~ símplă: p. alcătuită numai din subiect și predicat sau numai dintr-o parte principală de propoziție, ca de exemplu „Drumețul intră” (V. Alecsandri); „Petre Rădoi nu muncește” (Z. Stancu); „Era o frumusețe!” (I. L. Caragiale); „Apa e lină, adâncă, tăcută” (A. Vlahuță); „Primăvară!”; „Plouă”. ◊ ~ dezvoltátă: p. alcătuită din părți principale (subiect și predicat) și părți secundare (atribut, complement și element predicativ suplimentar), ca de exemplu „Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt” (M. Eminescu); „Patria e... târâm de vis” (Ion Lăncrănjan); „...pădurea înseamnă pentru noi... o parte a ființei noastre sufletești, o notă constitutivă a noțiunii de român” (C. C. Giurescu). ◊ ~ monomémbră: p. care dispune numai de una din părțile sale principale (sau numai de predicat, sau numai de subiect), la care se pot adăuga, bineînțeles, determinantele fiecăreia (poate fi deci simplă sau dezvoltată), ca de exemplu „...dimineața ninge iară” (V. Alecsandri); „De-abia se-nnoptase” (I. Slavici). „Toamnă. Pădurea fumegă” (Em. Gârleanu); „Frumoasă vreme.” (L. Rebreanu). ◊ ~ bimémbră: p. care dispune de ambele părți principale (exprimate sau neexprimate), ca de exemplu „Dormi!” (G. Topârceanu) – cu subiect inclus; „A intrat în baltă” (Em. Gârleanu) – cu subiect subînțeles: „Tăceau acum toți” (L. Rebreanu) – cu subiect exprimat. ◊ ~ verbálă: p. în care există un verb la un mod predicativ, ca de exemplu „Afară tuna... Afară fulgera” (I. Slavici); „Flăcăii tăcură” (Em. Gârleanu); „Lina-i vinovată!” (G. Coșbuc); „Sună clopotele” (I. L. Caragiale); „Scutură ștergarul!” (B. Șt. Delavrancea). ◊ ~ nominálă: p. în care nu există un verb la un mod predicativ, ci numai nume și determinantele acestora, ca de exemplu „Duminecă. Satul e la horă” (L. Rebreanu); „Noapte lucie” (Em. Gârleanu); „Curtea boierului – vraiște” (Z. Stancu). ◊ ~ principálă: p. care dispune fie de o anumită suficiență și autonomie semantică, limitate însă prin relațiile ei cu alte propoziții din frază, fie de o insuficiență semantică și de o lipsă de autonomie, completate de relațiile ei cu alte propoziții din frază, ca în exemplele „Maică, mulți te-au dușmănit, / Că ești neam blagoslovit” (T. Arghezi); „Ne dusesem acolo împreună cu ei, ca să cumpărăm niște lemne”; „De când a plecat, noi nu mai avem liniște”; „Oamenii au ieșit la câmp și au început culesul porumbului”; „Cred că are dreptate”; „Trebuie să mai așteptăm”; „E ușor să vorbești”; „Dorința lui este să obțină aprobarea”; „Zicea că va veni joi”; „Bineînțeles că nu mai plecăm”. ◊ ~ secundáră: p. cu înțeles insuficient, care depinde lexical (și gramatical) de o altă propoziție din cadrul frazei, al cărei înțeles este completat de o altă propoziție, ea neputând exista ca unitate de sine stătătoare. Astfel: „După ce s-au dus leșii, m-am dus cât colea pe urma lor până la Cotnari” (C. Negruzzi); „Până la o sută de metri am impresia că zbor ca un tren fulger” (Aurel Vlaicu). ◊ ~ regéntă (supraordonátă): p. cu înțeles suficient sau insuficient, principală sau secundară, de care depinde gramatical o propoziție din cadrul frazei. Astfel: „Aici e țara, unde-i brazda ei” (Adrian Păunescu); „Cine bea apă din pumni străini nu se satură niciodată” (Folclor); „E firesc să preferați un loc așa de frumos” (M. Sadoveanu); „Desigur că în știință lipsa de documentare supără” (G. Călinescu); „Timpul însă părea că contrariază înadins mania de lux și opulență a fanariotului” (N. Filimon); „Iară Lică era... precum nu fusese mai înainte” (I. Slavici); „...e fermecătoare naivitatea / să crezi / că tu poți îndrepta o țară” (Camil Petrescu). ◊ ~ subordonátă (dependéntă): p. cu înțeles insuficient, care depinde gramatical de o altă propoziție, denumită regentă, și care îndeplinește pe lângă aceasta funcția unei părți de propoziție (de subiect, de nume predicativ, de atribut, de complement, de element predicativ suplimentar). Astfel: „Nu e basm născocit ceea ce spune mătușă-mea Uțupăr” (Z. Stancu); „Doar să te porți de acum tare bine, să mai fiu ceea ce am fost pentru tine” (Ion Creangă); „Până una alta, își căutară culcuș unde să mâie peste noapte” (P. Ispirescu); „În cele din urmă premiantul tuși și începu să spună o poezie” (M. Preda); „Faptul îl împiedica să spuie ce căuta” (I. Al. Brătescu-Voinești). ◊ ~ apozitívă: p. cu funcție de apoziție (v.) pe lângă substantivul explicat din altă propoziție, ca în exemplul „Avea un singur gând1 /: / să meargă până la ei.2 /” ◊ ~ independéntă: p. cu înțeles suficient, cu autonomie semantică și gramaticală, neintegrată în frază, fără relații gramaticale cu alte propoziții. Astfel: „Oamenii din târg trec repede” (B. Șt. Delavrancea); „Eminescu și-a deschis singur calea spre poporul român într-o existență foarte de timpuriu împinsă înspre slujirea unor țeluri mai înalte decât acelea ale unei vieți individuale” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga). ◊ ~ dependéntă: v. p. subordonátă.~ coordonátă: p. principală sau secundară, regentă sau subordonată, care se află în raport de coordonare (paratactică sau joncțională) cu o altă propoziție de același fel din cadrul frazei. Astfel: „Patria e conștiință și muncă, / e luptă și cinste, / e adevăr și dreptate, / e durere și bucurie” (Ion Lăncrănjan); „Nu-i simplă misiunea / și / viața nu-i ușoară” (Adrian Păunescu); „...mie îmi părea bine / fiindcă Huțu știa lecția / și / o spunea frumos” (I. Slavici); „Mi se părea / că pământul se scurge în haos... sau / mi se părea / că... niște negre și vaste cercuri concentrice se desfac” (C. Hogaș). ◊ ~ juxtapúsă: p. coordonată, bazată pe o intonație de enumerare în raport cu coordonata ei, ca în exemplul „Uniți-vă în cuget,1 /uniți-vă-n simțiri!2 / (Andrei Mureșanu).◊ ~ copulatívă: p. coordonată care exprimă asocierea față de coordonata ei, cu coordonata acesteia, ca în exemplul „înalță-ți a ta frunte1 / și / cată-n giur de tine!2 / (Andrei Mureșanu); ◊ ~ adversatívă: p. coordonată care exprimă divergența față de coordonata ei, în exemplul „Ca trestia ne-am îndoit sub vânt,1 / dar / nu ne-am rupt2 / (A. Vlahuță). ◊ ~ opozitívă: p. coordonată care exprimă opoziția față de coordonata ei, ca în exemplul „Nu voi sicriu bogat, / Podoabe și flamuri,1 / Ci-mi împletiți un pat / Din tinere ramuri2 / (M. Eminescu). ◊ ~ disjunctívă: p. coordonată care exprimă excluderea față de coordonata ei, ca în exemplul „Se oprise1 / sau / nu se oprise?2 / (M. Preda). ◊ ~ alternatívă: p. coordonată care exprimă alternarea față de coordonata ei, ca în exemplul „Aci râde,1 / aci plânge2 /. ◊ ~ conclusívă: p. coordonată care exprimă concluzia față de coordonata ei, ca în exemplul „Nu ne-a trimis nici o veste,1 / deci / vom pleca noi acolo2 /. ◊ ~ elíptică: p. căreia îi lipsește o parte principală (subiectul sau predicatul) ce se subînțelege. De aici: p. eliptică de subiect și p. eliptică de predicat: „Nu a ajuns la timp” (el, ea); „În parc, foarte mulți copii” (erau); „Nu știu1 / când2 / și / unde au plecat”3 / (ei, ele – au plecat). ◊ ~ fără subiect: p. care nu dispune de subiect gramatical (acesta nu e nici inclus, nici subînțeles măcar). Ea are aspectul unei monomembre verbale: „O, cum fulgeră de strașnic” (C. Negruzzi); „Se-nserase bine” (G. Coșbuc); „Ziua plouă” (G. Topârceanu); „Noaptea ninge” (V. Alecsandri). ◊ ~ fără predicat: p. care nu dispune de predicat (care nu este nici presupus, nici subînțeles). Are aspectul unei monomembre nominale: „Iarnă. Noapte lucie” (Em. Gârleanu); „Curte dreptunghiulară, de câteșipatru părțile întărită, ca o închisoare” (I. Al. Brătescu-Voinești). ◊ ~ impersonálă: p. realizată cu ajutorul unui verb sau al unei expresii verbale impersonale (v. exemplele date la p. fără subiect). O asemenea p. poate fi de multe ori regenta unei subordonate subiective: „Plouase în ajun” (M. Sadoveanu); „Și ninge ca-ntr-un cimitir” (G. Bacovia); „...acuși se face ziuă!” (Ion Creangă); „Se luminează încet, încet” (Em. Gârleanu); „Cred că în noaptea asta brumează” (Pavel Dan); „Mi se întâmpla din când în când / să mă aflu cu Caragiale într-o cafenea” (I. Slavici); „...trebuie / să ceri de la tată-tău... arcul” (P. Ispirescu); „- Nene Niță... nu e bine / să porți țidula asta în buzunar” (I. L. Caragiale). ◊ ~ hortatívă (imperatívă): p. care exprimă un îndemn prin modul imperativ cu care se construiește sau prin forma de conjunctiv prezent cu valoare de hortativ (imperativ) pe care o include într-un context determinat. Astfel: „Ascultați!... / marea fantomă face semn” (Gr. Alexandrescu); „Dă-mi patru mii de franci” (M. Preda); „...și-ți adă aminte în zilele tale fericite de prietenul tău Dianeu!” (I. Budai-Deleanu); „Să nu vă supărați, cucoane!” (Ion Creangă). ◊ ~ optatívă: p. care exprimă o acțiune sau o stare a cărei realizare este dorită, ca în exemplele „Aș merge în excursie”; „Aș mânca o înghețată”; „M-aș odihni puțin”; „Aș sta pe iarbă”. ◊ ~ potențiálă: p. care exprimă posibilitatea realizării unei acțiuni, fără a preciza dacă aceasta se realizează sau nu, ca în exemplul „Cu prilejul acesta, am vedea și mănăstirile” (am putea vedea...). ◊ ~ condiționálă: p. circumstanțială care exprimă condiția realizării acțiunii din propoziția regentă, ca în exemplele „Dacă mergi pe aici,1 / nu ți se întâmplă nimic rău”2 /; „Să am eu bani,1 / aș face multe”2 /. ◊ ~ dubitatívă: p. care exprimă o îndoială, o nehotărâre, o nesiguranță sau o bănuială, ca în exemplul „Păi, să fi fost așa, la cincisprezece-douăzeci de minute după încetarea bombardamentului” (M. Preda). ◊ ~ intercalátă: p. așezată într-un loc neobișnuit, între componentele unei conjuncții subordonatoare compuse, între conjuncția subordonatoare și predicatul subordonatei pe care aceasta o introduce, între subiectul și predicatul altei propoziții, între predicatul și complementul altei propoziții, între complementul și predicatul altei propoziții etc., ca în exemplele „Asta înseamnă ca, după ce le-ai primit, anunți imediat editura”; „Știu că, dacă întârzie, se va supăra”; „Jupânul, ca să-l îmbărbăteze, i-a dat un pumn în ceafă” (I. L. Caragiale); „...trebuie urmezi – și aceasta îți va fi pedeapsaîntr-o lungă controversă” (Al. Odobescu); „...totdeauna când o pedepseam se uita urât” (M. Sadoveanu). ◊ ~ incidéntă: p. intercalată între părțile unei propoziții sau între propozițiile unei fraze, care aduce o informație suplimentară în comunicare, nelegată însă sintactic de fraza în care este inclusă. Astfel: „În sfârșit, ca să nu-mi uit vorba, toată noaptea... m-am frământat” (Ion Creangă); „...numai barba și punga, bat-o pustia, te făcea să calci a popă!” (idem); „Mie, adăugă mătușa mea Caliopi, îmi place mai ales frumoasa poftă de mâncare a domnului Ghenciu” (M. Sadoveanu); „Bagă de seamă, bărbate, – îi zise nevastă-sa cu glasul răgușit de spaimă” (L. Rebreanu); „Poftim, nepoate Grigri, zice, citește și te bucură” (M. Sadoveanu); „Nevastă-sa – că uitasem... – aprinsese o sumă de lumânări” (I. L. Caragiale); „Când a plecat de-acasă... mama lui – de treabă femeie! - l-a sărutat” (idem); „Ce bine ar fi fost – nu e așa, amice? – să-mi fi adus eu mai demult aminte” (Al. Odobescu); „Amicul nostru (mărturisesc astăzi / că acela eram eu însumi)... s-a grăbit a schimba vorba” (idem); „Catrino, ia, fa, secerile astea! strigă el supărat...” (M. Preda). ◊ ~ relatívă: 1. (rar) p. atributivă introdusă prin pronume, adjective sau adverbe relative (v. atributívă). 2. orice propoziție subordonată introdusă prin pronume, adjective și adverbe relative (v. circumstanțiálă și completívă). ◊ ~ echivócă: p. care conține o construcție ambiguă, neclară, echivocă sau care capătă caracter ambiguu de la un cuvânt echivoc din propoziția anterioară, ca în exemplul „...vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi... între fruntașii politici” (I. L. Caragiale). ◊ parte de ~: v. parte de propoziție (Pentru clasificarea p. v. critériu).

PARTE DE PROPOZIȚIE s. f. + prep. + s. f. (cf. lat. partem + lat. de + fr. proposition, lat. propositio): cuvânt sau grup de cuvinte din alcătuirea unei propoziții, care poate fi identificat ca unitate sintactică aparte după funcția specifică îndeplinită în cadrul propoziției. Sunt considerate p.d.p. în limba română: subiectul, predicatul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar și apoziția. ◊ ~ principálă: p.d.p. care constituie, în mod obișnuit, minimul necesar pentru realizarea unei propoziții, centrul de organizare al acesteia. Sunt considerate p.d.p. principale: subiectul și predicatul. ◊ ~ secundáră: p.d.p. care se grupează în jurul p.d.p. principale, completându-le înțelesul. Sunt considerate p.d.p. secundare: atributul, complementul și elementul predicativ suplimentar. ◊ ~ independéntă: p.d.p. care nu depinde sintactic de nici o altă unitate de această natură, care nu e subordonată niciodată unui element regent; p.d.p. care poate exista în cadrul propoziției fără ajutorul alteia, putându-se afla cu aceasta cel mult într-un raport de inerență (de interdependență). Sunt considerate p.d.p. independente: subiectul și predicatul. ◊ ~ dependéntă (subordonátă): p.d.p. care depinde sintactic de o altă unitate gramaticală (privită din punct de vedere morfologic), de un element regent; p.d.p. care nu poate exista în cadrul propoziției independent de acest regent. Sunt considerate p.d.p. dependente: atributul, complementul și elementul predicativ suplimentar. ◊ ~ coordonátă: p.d.p. care se află într-un raport de coordonare cu o altă unitate de același fel (indiferent de nuanță, de aspect, de varietate). Pot fi coordonate: subiectul cu subiectul, predicatul cu predicatul (în acest caz, este vorba de fapt de o coordonare între două propoziții, de propoziții coordonate – v. și coordonáre), atributul cu atributul, complementul cu complementul, elementul predicativ suplimentar cu elementul predicativ suplimentar (în mod excepțional pot exista în raport de coordonare și două părți de propoziție diferite: un atribut circumstanțial cu un complement circumstanțial, un element predicativ suplimentar cu un complement circumstanțial). v. și coordonáre.~ intercalátă: p.d.p. așezată într-un loc neobișnuit între alte unități sintactice, în cadrul aceleiași propoziții sau într-o altă propoziție (în acest caz poate fi sau nu despărțită prin virgulă de restul comunicării). Pot fi intercalate numai părțile secundare de propoziție: atributul, complementul și elementul predicativ suplimentar (în mod excepțional, poate fi intercalat și predicatul însoțit de complemente între componentele subiectului multiplu). v. și intercaláre.~ símplă: p.d.p. alcătuită dintr-o parte de vorbire cu funcție sintactică determinată. Pot fi p.d.p. simple: subiectul, predicatul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar și apoziția (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). ◊ ~ compléxă: p.d.p. alcătuită dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire, de exclusivitate sau de aproximație. Pot fi p.d.p. complexe: subiectul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar și apoziția (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). ◊ ~ multíplă: p.d.p. exprimată prin două sau mai multe părți de vorbire cu aceeași funcție sintactică, aflate în raport de coordonare. Pot fi p.d.p. multiple: subiectul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar și apoziția (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). ◊ ~ dezvoltátă: p.d.p. alcătuită dintr-o construcție infinitivală relativă (subiectivă sau obiectivă), dintr-o construcție nominală infinitivală sau de supin, dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, dintr-un substantiv și un numeral cardinal etc. Pot fi p.d.p. dezvoltate: subiectul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar și apoziția (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). ◊ ~ anticipátă: p.d.p. exprimată prin intermediul formelor pronominale personale, înaintea părților de vorbire care îndeplinesc această funcție. Pot fi p.d.p. anticipate: subiectul, complementul direct și complementul indirect (v. fiecare din aceste unități sintactice). ◊ ~ reluátă: p.d.p. exprimată prin intermediul formelor pronominale personale, după părțile de vorbire care îndeplinesc această funcție. Pot fi p.d.p. reluate: subiectul, complementul direct și complementul indirect (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). ◊ ~ cu aspect pozitiv (pozitívă): p.d.p. neînsoțită de negația nu sau de prepoziția cu rol de negare fără. Pot fi p.d.p. cu aspect pozitiv: subiectul, predicatul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). ◊ ~ cu aspect negativ (negatívă): p.d.p. însoțită de negația nu sau de prepoziția cu rol de negare fără. Pot fi p.d.p. cu aspect negativ: subiectul, predicatul, atributul, complementul și elementul predicativ suplimentar (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). Pentru clasificarea p.d.p. v. critériu.

Intrare: propoziție
propoziție substantiv feminin
substantiv feminin (F135)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • propoziție
  • propoziția
plural
  • propoziții
  • propozițiile
genitiv-dativ singular
  • propoziții
  • propoziției
plural
  • propoziții
  • propozițiilor
vocativ singular
plural
propozițiune substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • propozițiune
  • propozițiunea
plural
  • propozițiuni
  • propozițiunile
genitiv-dativ singular
  • propozițiuni
  • propozițiunii
plural
  • propozițiuni
  • propozițiunilor
vocativ singular
plural
propozițione
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
Intrare: parte de propoziție
parte de propoziție substantiv feminin
substantiv feminin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • parte de propoziție
  • partea de propoziție
plural
  • părți de propoziție
  • părțile de propoziție
genitiv-dativ singular
  • părți de propoziție
  • părții de propoziție
plural
  • părți de propoziție
  • părților de propoziție
vocativ singular
plural