prerogativă sf [At: (a. 1782) URICARIUL XI, 263 / V: (îvr) ~iv sn / Pl: ~ve / E: lat praerogativa, fr prérogative] 1 Privilegiu de care se bucură în exclusivitate o persoană sau o colectivitate și care este legat de exercitarea unei funcții, de apartenența la o clasă socială, la o situație juridică etc. 2 (Pgn) Aptitudine care aparține în exclusivitate unei ființe umane. 3 (Pgn) Avantaj de care se bucură cineva, prin calitățile sale. 4-5 (Privilegiu sau) împuternicire acordat(ă) în exclusivitate șefului unui stat sau unui demnitar.

PREROGATIVĂ, prerogative, s. f. Drept deosebit acordat prin uz sau prin lege unui demnitar. V. privilegiu. Legalmente, arhiducele nu are prerogative împărătești. VORNIC, P. 110. Cu a mea prerogativă ce Carol Quint mi-a dat, Azi te numesc al Curții poet laureat. ALECSANDRI, T. II 155.

PREROGATIVĂ s.f. 1. Centurie care își dădea prima votul în condițiile din vechea Romă. 2. Autoritate, privilegiu, avantaj acordat cuiva prin lege sau prin uz. [< fr. prérogative, cf. lat. praerogativa].

PREROGATIVĂ s. f. privilegiu, avantaj acordat cuiva prin lege sau prin uz. (< fr. prérogative, lat. praerogativa)

PREROGATIVĂ ~e f. Privilegiu acordat în exclusivitate unui organ de stat sau unei persoane oficiale. /<fr. prérogative

prerogativă f. 1. privilegiu excluziv unor funcțiuni sau demnități; 2. facultate particulară: cuvântul e prerogativa omului.

*prerogatívă f., pl. e (lat. prae-rogativa, d. práe-rogo, -rogáre, a cere cel dintîĭ. V. rog). La vechiĭ Romanĭ, tribu saŭ centuria care vota întîĭ. Privilegiu eĭ. Azĭ, drept, privilegiŭ: diplomele acordă prerogative stabilite pin lege.

prerogativ sn vz prerogativă

prerogativă s. f., g.-d. art. prerogativei; pl. prerogative

prerogativă s. f., g.-d. art. prerogativei; pl. prerogative

prerogativă s. f., g.-d. art. prerogativei; pl. prerogative

PREROGATIVĂ s. privilegiu, (înv.) pronomion. (~ unui demnitar.)

PREROGATIVĂ s. privilegiu, (înv.) pronomion. (~ unui demnitar.)