POPÂC interj. (Pop. și fam.) Exclamație (de surpriză, de mirare) care se rostește la apariția neașteptată a cuiva. – Onomatopee.

popâc [At: ALECSANDRI, T. 947 / V: (reg) popuc / E: cf țopăc] 1-2 i, av (Pfm) (Cuvânt care exprimă surprindere, mirare, neplăcere etc. și se rostește când apare cineva) neașteptat. 3-4 i, sm (Mol; îcr alte interjecții) (Cuvânt care redă un) zgomot produs de ruperea bruscă a unui lucru.

POPÂC interj. (Pop. și fam.) Exclamație (de surprindere, de mirare) care se rostește la apariția neașteptată a cuiva. – Onomatopee.

popâc! int. tronc! pe neașteptate: de unde ai ieșit deodată popâc? AL. [Onomatopee].

popuc i vz popâc

POPÎC interj. Exclamație care se rostește la apariția neașteptată a cuiva; tronc, hop. Mai știi păcatul, poate să-ți iasă înainte vreun iepure ceva... și popîc! m-oi trezi cu tine-acasă, ca și cu frate-tău. CREANGĂ, P. 187. ◊ (Adverbial) Bine-am găsit, giupîneasă. – Piei, drace!... Da de unde-ai ieșit deodată popîc, chir Manoli? ALECSANDRI, T. I 343.

popîc și popúc (rus. popýh, popyháh, în grabă), interj. care arată o sosire neașteptată (poponeț): popîc și el la masă! – Și hopîc, d. hop (Șez. 30, 292). V. țopîc.

popúc, V. popîc.

popâc interj.

popâc! interj. (pop. și fam.) 1. exclamație de surprindere, de mirare, care se rostește la apariția neașteptată a cuiva; tronc!, hop!, țopâc!. 2. cuvînt care redă zgomotul produs de ruperea bruscă a unui lucru.