3 intrări

21 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

POCĂÍ, pocăiesc, vb. IV. Refl. 1. (În practicile creștine) A-și mărturisi păcatele săvârșite, a se căi și a căuta să obțină iertare prin post și rugăciuni. ♦ A manifesta părere de rău, a avea remușcări, a se căi pentru o faptă, o greșeală etc. ♦ Tranz. fact. A face pe cineva să-și mărturisească păcatele sau greșelile și să se căiască de ele. 2. A deveni adept al anumitor secte religioase creștine. – Din sl. pokajati sen.

POCĂÍ, pocăiesc, vb. IV. Refl. 1. (În practicile creștine) A-și mărturisi păcatele săvârșite, a se căi și a căuta să obțină iertare prin post și rugăciuni. ♦ A manifesta părere de rău, a avea remușcări, a se căi pentru o faptă, o greșeală etc. ♦ Tranz. fact. A face pe cineva să-și mărturisească păcatele sau greșelile și să se căiască de ele. 2. A deveni adept al anumitor secte religioase creștine. – Din sl. pokajati sen.

POCĂÍT, -Ă, pocăiți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care se căiește. 2. S. m. și f. Adept al unei secte creștine apărute în Ungaria în jurul anului 1825, care consideră pocăința mai presus de orice virtute; p. gener. adept al unor secte religioase creștine, sectant. – V. pocăi.

POCĂÍT, -Ă, pocăiți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care se căiește. 2. S. m. și f. Adept al unei secte creștine apărute în Ungaria în jurul anului 1825, care consideră pocăința mai presus de orice virtute; p. gener. adept al unor secte religioase creștine, sectant. – V. pocăi.

POCĂÍ, pocăiesc, vb. IV. Refl. 1. (În practicile creștine) A-și recunoaște greșelile comise și a căuta prin post și rugăciuni să obțină iertarea păcatelor; a se căi. Vreau să mă pocăiesc și să mă fac călugăr. GALACTION, O. I 251. Pepelea zice: domnule părinte!... tare aș voi să mă pocăiesc și eu. SBIERA, P. 8. 2. (Sens curent) A-i părea rău, a avea remușcări, a regreta ceva. Lui, ca bărbat, la ce-i folosește frumusețea? La nimic! Și iaca: el îi frumos, iar dînsa Luîndu-și însă seama îndată, își făcea cruce și se pocăia. GALAN, Z. R. 178. Frumoasă nuntă-și făcea Și numai atunci mai bea, Apoi mi se pocăia, Băutură nu mai bea. TEODORESCU, P. P. 667. ♦ Tranz. fact. (Rar) A face pe cineva să se căiască de o greșeală sau de un păcat, a aduce pe cineva pe calea cea bună. Arză-te focul urît, Pe toate le-ai norocit, Pe mine m-ai pocăit; La toate le-ai dat noroc Pe mine m-ai ars în foc. BIBICESCU, P. P. 202. Aici șăde sf. Vinete, cumătre; așteapt-o că vine... ori vîrî-te să te pocăiască. ȘEZ. II 188.

POCĂÍT 2, -Ă, pocăiți, -te, s. m. și f. Persoană adeptă, a unei secte religioase care pune pocăința mai presus, de orice virtute; p. ext. adept al unei secte- religioase, desprinsă din religia creștină. Ești pocăit, de-aia îți zic oamenii Martalog. DUMITRIU, N. 181.

POCĂÍT1, -Ă, pocăiți, -te, adj. Care se căiește (sau, s-a căit) pentru greșelile făcute și promite să se îndrepte. Dascălul Pandele a dat cu ochii de surorile lui, care veniseră și ele pocăite, cu ochii plînși. PAS, Z. I 226. Sabina își încrucișă brațele pe piept, pocăită. C. PETRESCU, C. V. 12. Oaia rătăcită S-a-ntors la vechea turmă nu numai pocăită. BOLINTINEANU, O. 146.

A SE POCĂÍ mă ~iésc intranz. 1) rel. A-și recunoaște păcatele făcute, cerând iertare de la providență. 2) A avea remușcări; a regreta. 3) A deveni adept al anumitor secte religioase creștine. /<sl. pokajati sen

POCĂÍT ~tă (~ți, ~te) m. și f. Adept al unei secte religioase creștine, care consideră pocăința ca fiind perfecționarea morală supremă. /v. a se pocăi

pocăì v. a se căi cu totul: pocăiți-vă. [Slav. POKAITĬ].

pocăĭésc (mă) v. refl. (vsl. pokaĭati sen, a se pocăi. V. căĭesc). Fac penitență, regret păcatele făcute și nu le maĭ fac: acest vinovat s’a pocăit adevărat.

pocăít, -ă adj. și s. Care regretă păcatele și nu le maĭ face: un pocăit.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

pocăí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pocăiésc, imperf. 3 sg. pocăiá; conj. prez. 3 pocăiáscă

pocăít adj. m., s. m., pl. pocăíți; adj. f., s. f. pocăítă, pl. pocăíte

pocăí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pocăiésc, imperf. 3 sg. pocăiá; conj. prez. 3 sg. și pl. pocăiáscă

pocăít adj. m., s. m., pl. pocăíți; f. sg. pocăítă, pl. pocăíte


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

POCĂÍ vb. 1. v. căi. 2. (BIS.) a se căi, (înv.) a se spăsi.

POCĂÍT adj., s. 1. adj. (fam.) spăsit. (O atitudine ~.) 2. s. (BIS.) sectant.

POCĂI vb. 1. a se căi, a regreta, (reg.) a se măcădui, (prin Transilv. și Mold.) a(-și) bănui, (prin Transilv.) a șăinăli, (înv.) a se înfrînge, a jeli, a jelui, a se scîrbi, a se smeri. (Se ~ pentru cele făcute.) 2. (BIS.) a se căi, (înv.) a se spăsi.

POCĂIT adj., s. 1. adj. (fam.) spăsit. (O atitudine ~.) 2. s. (BIS.) sectant.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

pocăí (pocăiésc, pocăít), vb. refl.1. A se căi, a face penitență. – 2. (Vb. activ) A duce la căință. Sl. pokajati (Miklosich, Slaw. Elem., 37). – Der. pocăință (var. înv. poca(i)anie, pocanie), s. f. (regret, căință).

arată toate definițiile

Intrare: pocăi
verb (VT408)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • pocăi
  • pocăire
  • pocăit
  • pocăitu‑
  • pocăind
  • pocăindu‑
singular plural
  • pocăiește
  • pocăiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • pocăiesc
(să)
  • pocăiesc
  • pocăiam
  • pocăii
  • pocăisem
a II-a (tu)
  • pocăiești
(să)
  • pocăiești
  • pocăiai
  • pocăiși
  • pocăiseși
a III-a (el, ea)
  • pocăiește
(să)
  • pocăiască
  • pocăia
  • pocăi
  • pocăise
plural I (noi)
  • pocăim
(să)
  • pocăim
  • pocăiam
  • pocăirăm
  • pocăiserăm
  • pocăisem
a II-a (voi)
  • pocăiți
(să)
  • pocăiți
  • pocăiați
  • pocăirăți
  • pocăiserăți
  • pocăiseți
a III-a (ei, ele)
  • pocăiesc
(să)
  • pocăiască
  • pocăiau
  • pocăi
  • pocăiseră
Intrare: pocăit (adj.)
pocăit adjectiv
adjectiv (A2)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • pocăit
  • pocăitul
  • pocăitu‑
  • pocăi
  • pocăita
plural
  • pocăiți
  • pocăiții
  • pocăite
  • pocăitele
genitiv-dativ singular
  • pocăit
  • pocăitului
  • pocăite
  • pocăitei
plural
  • pocăiți
  • pocăiților
  • pocăite
  • pocăitelor
vocativ singular
plural
Intrare: pocăit (s.m.)
substantiv masculin (M3)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • pocăit
  • pocăitul
  • pocăitu‑
plural
  • pocăiți
  • pocăiții
genitiv-dativ singular
  • pocăit
  • pocăitului
plural
  • pocăiți
  • pocăiților
vocativ singular
plural
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)