plutărit, s.n. – Ocupație tradițională ce constă în transportarea lemnelor din exploatațiile forestiere pe cursurile de apă. În Maramureș, prima atestare documentară este o diplomă din anul 1456 (Mihaly de Apșa, 1900: 379). „Râurile Tisa, Mara, Vaser, Cisla, Vișeu, Valea Ruscova erau până nu demult marcate de baraje care permiteau adunarea apei necesare formării plutelor. Prin ridicarea stăvilarului, albia râului se umplea și plutele porneau la vale. (...) În Maramureș, s-a practicat și așa-zisul plutărit sălbatic: lemnele nu se legau în plute, ci li se dădea drumul pe albia râului bucată cu bucată” (Dăncuș, 1986: 67). – Din plutări (< plută) (DEX).