10 definiții pentru placentă


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

PLACÉNTĂ, placente, s. f. 1. (Anat.) Organ musculos și spongios care se formează în perioada de gestație la majoritatea mamiferelor și care face legătura între mamă și embrion, servind la nutriția și respirația acestuia, eliminându-se la naștere; casă, căiță, cămașă, loc. ◊ Placentă previa = placentă (1) anormală, dezvoltată în partea inferioară a uterului. 2. (Bot.) Loc, porțiune din pereții ovarului pe care se fixează ovulele. – Din lat., fr. placenta.

PLACÉNTĂ, placente, s. f. 1. (Anat.) Organ musculos și spongios care se formează în perioada de gestație la majoritatea mamiferelor și care face legătura între mamă și embrion, servind la nutriția și respirația acestuia, eliminându-se la naștere; casă, căiță, cămașă, loc. ◊ Placentă previa = placentă (1) anormală, dezvoltată în partea inferioară a uterului. 2. (Bot.) Loc, porțiune din pereții ovarului pe care se fixează ovulele. – Din lat., fr. placenta.

PLACÉNTĂ, placente, s. f. 1. Membrană cărnoasă, care învelește și alimentează embrionul în perioada de gestație a mamiferelor. Extractul de placentă de orice speță animală poate fi descompus de serul femeilor gravide. MARINESCU, P. A. 54. 2. (Bot.) Porțiune din suprafața unei cîrpele în care sînt așezate ovulele.

PLACÉNTĂ s.f. 1. Masă cărnoasă și spongioasă care învelește fătul și prin care acesta primește hrana în perioada de gestație. 2. Parte a ovarului pe care sunt dispuse ovulele. [< lat., fr. placenta].

PLACÉNTĂ s. f. 1. masă cărnoasă și spongioasă care învelește fătul și prin care acesta primește hrana în perioada de gestație. 2. (bot.) parte a ovarului pe care sunt inserate ovulele. (< fr., lat. placenta)

PLACÉNTĂ ~e f. 1) (la mamifere) Organ vascular spongios, adrenat la uter, prin care se înfăptuiește schimbul de substanțe dintre organismul mamei și al embrionului în perioada sarcinii. 2) bot. Parte a ovarului pe care sunt situate ovulele. /<lat., fr. placenta

*placéntă f., pl. e (din aceĭașĭ origine cu plăcintă). Anat. Un organ cărnos spongĭos care ține fătu fixat în pîntece.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

placéntă s. f., g.-d. art. placéntei; pl. placénte

placéntă s. f., g.-d. art. placéntei; pl. placénte


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

PLACÉNTĂ s. (ANAT.) (reg.) casă, căiță, cămașă, curătoare, îmbrăcăminte, loc, locșor, locuț, lupșor, matcă, mitră, nadră, perdea, plod, prapur, soartă, strat, casa-copilului, mama-muierii, (prin Transilv.) sălaș.

PLACENTĂ s. (ANAT.) (reg.) casă, căiță, cămașă, curătoare, îmbrăcăminte, loc, locșor, locuț, lupșor, matcă, mitră, nadră, perdea, plod, prapur, soartă, strat, casa-copilului, mama-muierii, (prin Transilv.) sălaș.

Intrare: placentă
placentă substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • placentă
  • placenta
plural
  • placente
  • placentele
genitiv-dativ singular
  • placente
  • placentei
plural
  • placente
  • placentelor
vocativ singular
plural