picúș n., pl. urĭ (d. a pica). Lucru picurat, picătură: zile de sloată cu picușurĭ din streșină (Sadov. VR. 1908, 2, 186). Primu rachiŭ care picură cînd îl facĭ (V. posleț). Țuĭcă, rachiŭ saŭ vin (Iron.): îĭ place picușu. Fig. Fam. Cîștig (care picură saŭ vine) afară din cele obișnuite. – În est pop. chicuș.