PICTÚRĂ (< lat.) s. f. 1. Ramură a artelor plastice care constă în interpretarea artistică a realității în imagini vizuale, prin forme colorate, bidimensionale, desfășurate pe o suprafață plană. Aceste imagini pot fi executate pe carton, pânză, lemn, piatră, zid, sticlă, ceramică cu ajutorul guașelor, acuarelelor, lacurilor, culorilor tempera, uleiurilor etc. Prin tematică p. cunoaște mai multe genuri: peisajul, natura moartă (statică), portretul, compoziția de gen (cu subiecte din viața obișnuită), compoziția cu teme istorice sau alegorice (mitologice, biblice, din istoria reală); p. animalieră etc. Ca destinație, p. poate fi de reprezentare (compoziția murală, de șevalet, miniatura și ilustrația figurativă de carte sau pe obiecte) sau strict ornamentală (în artele decorative). Există o p. populară, care s-a dezvoltat pe baza tradiției și o p. cultă, care este opera unor personalități distincte. V. acuarelă, encaustic, frescă, peisaj, portret. ◊ P. murală v. mural. ◊ P. metafizică = orientare în arta italiană (perioada 1910-1925) reprezentată, în principal, de Giorgio de Chirico, care a și creat acest termen, inspirată din tradiția Renașterii italiene. S-a caracterizat prin folosirea clarobscurului, a unor procedee neobișnuite, stranii, cu distribuiri alegorice disproporționate ale umbrelor care a generat, voit, o atmosferă magică, punctată de anxietate și înstrăinare. Din 1913 a folosit motivul „manechinului” fără fizionomie, simbol al goliciunii spirituale, al nimicului. Continuatori ai p.m.: G. Morandi, M. Sironi, F. Casorati ș.a. 2. Lucrare executată de un pictor; tablou. 3. Totalitatea operelor unui pictor sau a pictorilor dintr-o țară ori dintr-o epocă.