PAROLĂ, parole, s. f. 1. Cuvînt secret folosit de militarii care au anumite misiuni (gardă, curier etc.) pentru a fi recunoscuți de alți militari care cunosc acest cuvînt. ◊ Expr. A da parola = a spune cuvîntul secret de recunoaștere. ♦ Cuvînt de recunoaștere, convențional și secret, între membrii unei organizații conspirative. 2. (Franțuzism învechit) Cuvînt, vorbă; cuvînt de onoare. Dacă avem libertatea parolii în camere, libertatea presei, credem că totul este aici. BOLINTINEANU, O. 257. Hotărî ca a doua zi să fie gata de a se cununa cu tînărul polon, către care era angagiată parola sa de domn. NEGRUZZI, S. I 107. ◊ Expr. A-și da parola = a-și da cuvîntul; a se angaja, a promite, v. cuvînt. Nu este secretul meu și nici n-am dat parola să tac. BOLINTINEANU, O. 346. Pe parola mea de onoare = pe cuvîntul meu de onoare, v. onoare. Nu tremura! Pe parola mea de onoare, ești scăpat. CARAGIALE, O. I 175. ♦ (Impropriu) Lozincă. Parole revoluționare decorează fațada fabricii. SAHIA, U.R.S.S. 84. 3. (Învechit) Numele unui dans. Ș-apoi, din vreme în vreme-și anina poalele anteriului în brîu, își azvîrlea papucii... și giuca parola. ALECSANDRI, T. 82.