păsa² vi [At: COD. VOR. 120/17 / Pzi: 3 pasă, pas / Imt: pasă, pas, (Mar) pa / E: ml passare] 1 (Imt; îrg) A pleca Si: a se duce. 2 (Imt; îrg) A merge. 3 (Îe) Pas, Burdele, la surcele A pune pe alții să facă o treabă a cărei îndeplinire ne privește. 4-5 (D. oameni; ccd) A-i merge (bine sau) rău. 6 (Pfm; urmat de c „de”, „să”) Încearcă să... Si: (pop) caută de... 7 (Pfm; urmat de c „de”, „să”) Îndrăznește să...

păsa¹ [At: PSALT. 54 / Pzi: păs, 2 peși, 3 pasă / Cj: să pese / Par: păsat, (reg) păsut / E: ml pensare] 1 vi (Îvp) A cântări sau a atârna greu. 2 vi (Îvp) A se lăsa greu peste ceva Si: a apăsa. 3 viu (Ccd) A suporta cu greutate un lucru sau o situație, a-i fi sau a-i cădea greu cuiva. 4 viu (Ccd) A-i pricinui cuiva neplăceri. 5 viu (Ccd; udp „de”) A simți o neliniște, o grijă supărătoare pentru ceva. 6 viu (Ccd; udp „de”) A nu rămâne indiferent la ceva. 7 viu (Ccd; udp „de”) A se îngrijora de ceva. 8-9 viu (Reg) A simți o durere (fizică) Si: a durea.

PĂSA¹, pers. 3 pasă, vb. I. Intranz. 1. (Cu dativul, mai ales în construcții negative sau interogative retorice) A simți o neliniște, grijă, supărare; a se îngrijora; a avea grijă de... Din codru rupi o rămurea, Ce-i pasă codrului de ea? COȘBUC, R. I 153. De astăzi dar tu fă ce vrei, De astăzi nu-mi mai pasă Că cea mai dulce-ntre femei Mă lasă. EMINESCU, O. I 187. Nici mie nu-mi pasă de-ți pasă sau de nu-ți pasă.I ALECSANDRI, T. I 93. Și tu bade, crezi că eu Mă topesc de dorul tău? – Mîndră, de nu ți-ar păsa, Acum nu m-ai întreba! JARNÍK-BÎRSEANU, 229. 2. A-i cădea, a-i atîrna (cuiva) greu. Cam pe urma tuturor, Vine Jița. smedioară: Pasă-i capul de parale, Urechiuși De cerceluși Și gîtul de mărgeluși. TEODORESCU, P. P. 54. – Formă gramaticală: prez. conj. să-mi pese (RETEGANUL, P. II 9, ISPIRESCU, L. 34).

PĂSA², pers. 3 pasă, vb. I. Intranz. 1. (Învechit) A merge, a se duce. Dar steaua pe nave lumina-și îndreaptă,. Și navele pasă acum spre noroc. ANGHEL, P. 76. Pasă ceata călătoare, Cînd pe noapte, cînd pe soare. ALECSANDRI, O. 129. Își îndeamnă calul inundat de spume. El de mult pe cale pasă rătăcind! id. P. III 151. 2. (La imperativ, cu valoare de interjecție, și în forma pas) a) Du-te, mergi. Pas, Grigoriță, de-ți primește prietinul și-l cinstește cu niște mere murate. SADOVEANU, N. P. 38. Pasă cu dumnezeu, fiica mea, și adu-ți aminte de învățăturile mele. ISPIRESCU, L. 13. Deci tu, hatmane, pasă ș-adună Din cetate cetele cele mai viteze. BUDAI-DELEANU, Ț. 233. b) (Urmat de o propoziție introdusă prin «de» sau, mai rar, prin «să») încearcă..., îndrăznește..., caută... Mai pasă de ține minte toate cele și acum așa, dacă te slujește capul, bade Ioane. CREANGĂ, A. 40. [Turcii] tratau pe domnii noștri ca pe niște zapcii, le trimeteau ordine scrise și verbale, ș-apoi pas să nu le fi urmat. GHICA, S. VI. Pas de cunoaște acum care-i boier și care nu-i. RUSSO, S. 17. – Imper. și: pas.

A PĂSA² pers. 3 pasă intranz. înv. A se deplasa, părăsind locul inițial; a pleca; a se duce. ◊ Pasă! pleacă! du-te! mergi! /<lat. passare

A PĂSA¹ pers. 3 pasă intranz. (de obicei în construcții negative sau interogative) A fi cuprins de grijă; a se neliniști; a se îngrijora. /<lat. pensare

păsa v. 1. (impersonal) a avea păs de ceva, a se interesa: nu-i pasă de nimic; 2. a se îngriji, a se teme: puțin îmi pasă. [Lat. PENSARE].

1) păsá (a) v. intr. (lat. passare), V. pas 4.

2) păsá (a-țĭ) v. intr. (lat. pensare). V. păs 2.

pasă-mi-te adv. se vede, pare că: pasă-mi-te ea pierduse un oscior ISP. [De la a păsa cu finalul din gogeamite, lehamite].

4) pas, a păsá v. intr. (lat. passare, d. passus, pas; it. passare, pv. sp. pasar, fr. passer, pg. passar, a trece. V. pășesc). Vechĭ. Numaĭ pasă, păsăm, păsațĭ, mergĭ, să mergem, mergeți (du-te, să ne ducem, duceți-vă). Azĭ numaĭ pasă (prescurtat și pas): Pasă, ceată călătoare (Al.), mergĭ, du-te, trecĭ, ceată călătoare; pas’ de zi o vorbă, pas’ de te du (încearcă să zicĭ o vorbă, să te ducĭ [dacă îndrăzneștĭ, dacă poțĭ]): pas’ să țĭ-o plătească (Nec. 2, 186). V. pasă-mi-te.

2) pásă (îmĭ) v. intr. (lat. pensare). V. păs 2.

pásă-mi-te saŭ pasămite adv. (d. pas 4. V. mi-te). Vest. Fam. Cînd colo, în realitate, după cum văzuĭ: pasă-mi-te, el murise! El murise, pasă-mi-te!

2) păs orĭ pes (ca apes), a-țĭ păsa v. intr. (lat. pensare, a cîntări, a aprecia, d. péndere, pensum, a cîntări, a plăti, din răd. pend, pond [de unde și apes, pansez, pensiune, ponderabil; dispensez, speze]; it. pesare, a cîntări, și pensare, a cugeta; pv. pezar; fr. peser, a cîntări, și penser, a cugeta; sp. pg. pesar și pensar). Ob. numaĭ la pers. III sg. îmĭ pasă, îmĭ păsa, mĭ-a păsat, îmĭ păsase, îmĭ va păsa saŭ a să-mĭ pese, mĭ-ar păsa, a-țĭ păsa. Vechĭ. (Ps. S.). Pasă, apeasă. Azĭ. A-țĭ păsa de, a avea grijă, a te incomoda ceva, a te teme: nu-mĭ pasă de nimica, nu-mĭ pasă că vine dușmanu. – Part. și păsut (după durut).

păsa³ (a-i ~) (a se sinchisi) vb., ind. prez. 3 sg. [îmi etc.] pasă; conj. prez. 3 sg. să [îmi/să-mi] pese; ger. păsându-mi

păsa¹ (a ~) (a încerca; a îndrăzni) (pop.) vb., imper. 2 sg. afirm. pasă/pas’ (numai + de/să + vb.: Pas’ de pricepe/să pricepi.)

păsa² (a ~) (a se duce) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. păs, 2 sg. peși, 3 pasă; conj. prez. 1 sg. să păs, 3 să pese; imper. 2 sg. afirm. pasă

păsa¹ (a ~) (a se sinchisi) vb., ind. prez. 3 sg. pasă; conj. prez. 3 sg. să pese

păsa² (a ~) (a merge, a se duce) (înv.) vb., ind. prez. 3 pasă; (a încerca, a îndrăzni) (pop.) imper. 2 sg. pasă/pas’ (numai + să/de + vb.: pas’ de pricepe)

păsa (a se duce) vb., ind. prez. 3 sg. pasă, (du-te, îndrăznește) imper. 2 sg. pasă/pas

păsa (a se îngrijora, a apăsa) vb., ind. prez. 3 sg. pasă; conj. prez. 3 sg. pese

PĂSA vb. 1. a se îngrijora, a se neliniști, a se sinchisi, (prin Mold.) a bindisi. (Nu-i ~ de nimeni.) 2. a-l interesa, a se sinchisi. (Nu-i ~ de nimic.)

PĂSA vb. v. apăsa, călca, comprima, duce, merge, păși, pleca, porni, presa, strânge, umbla.

PĂSA vb. 1. a se îngrijora, a se neliniști, a se sinchisi, (prin Mold.) a bindisi. (Nu-i ~ de nimeni.) 2. a (se) interesa, a (se) sinchisi. (Nu-i ~ de nimic.)

păsa vb. v. APĂSA. CĂLCA. COMPRIMA. DUCE. MERGE. PĂȘI. PLECA. PORNI. PRESA. STRÎNGE. UMBLA.

a păsa În ER, p. 124-126, am discutat originea și sensurile verbului a păsa. La cele spuse acolo trebuie adăugat că a păsa ajunge să însemne și „a fi greu”, „a fi împovărat”: pésă-i capul de parale, Urechiuși de cerceluși Și gîtul de mărgeluși (Teodorescu, PP, p. 54).

păsa, pers. 3 sg. pasă, vb. I 1. (înv. și reg.; folosit mai ales la imperativ) a pleca, a se duce; a merge, a umbla; a păși. 2. a o duce, a-i fi, a-i merge (bine sau rău). 3. (pop. și fam.) încearcă să..., caută... să, îndrăznește să...

păsa, pas, vb. intranz. – (înv.) A pleca, a merge: „…e îi păsați curund la el și-l aduceți repede înaintea mea…” (Dariu Pop, 1938: 48; Fericea); „Urie, tu pasă amu și la casa ta…” (idem: 50). – Lat. *passare (Scriban, DEX, MDA).

păsa, pas, vb. intranz. – (înv.) A pleca, a merge: „… e îi păsați curund la el și-l aduceți repede înaintea mea…” (Dariu Pop 1938: 48; Fericea); „Urie, tu pasă amu și la casa ta…” (idem: 50). – Lat. passare (MDA).

Ce-ți pasă ție, chip de lut, dacă-oi fi eu sau altul? – două versuri din Luceafărul de Mihail Eminescu, devenite o expresie cunoscută. Versurile le rostește Hiperion (Luceafărul) cînd o vede pe iubita visurilor sale în brațele altuia. Expresia se folosește, în genere, la adresa persoanelor nestatornice, schimbătoare. LIT.

A NU-I PĂSA a-l durea în bigă / în cot / în șpiț, a i se fâlfâi (cuiva de ceva), a-l lăsa rece, a nu mai putea (de cineva sau ceva), a i se rupe (în paișpe) de ceva.

NU-MI PASĂ! ete fleoșc! / pula! / scârț!, etete!, mă doare-n cot! / cur! / pix! / șpiț!, mi se rupe!