pĭáță f., pl. pĭețe și pĭeșĭ (ngr. piátsa, d. it. piazza, lat. plátea [din platéa], care vine d. vgr. plateîa, pĭață; fr. place, sp. plaza; germ. platz. V. plaț). Maĭdan, loc fără zidirĭ între stradele unuĭ oraș. Trăsură de pĭață, birjă. Loc de tîrg în oraș: mă duc în pĭață. Lumea saŭ corpu negustorilor și financiarilor unuĭ oraș: pĭața Bucureștilor, acest negustor are mare credit pe pĭață (în pĭață înseamnă „în tîrg, în locu unde-s prăvăliile și baracele tîrguluĭ”).