pălăi (-ăesc, -it), vb. – 1. (Mold.) A arde cu flacără. – 2. A fîlfîi, a flutura. – Var. pălui. Creație expresivă, care se bazează în același timp pe ideea de „a arde” și pe cea de „a lovi”, proprie lui „a păli” ca și pe cea de mișcare ritmică, exprimată prin repetiția pă-lă. Se folosește mai ales în formă triplată pălălăi, vb. (a arde; a flutura; a tremura; Olt., a turui, a bîrfi), cuvînt evident expresiv (Iordan, BF, II, 185), cf. tălălăi, bănănăi etc., pe care Pascu, Suf., 200 îl reducea la pală. – Der. pălălaie, s. f. (flăcăraie; obiect exagerat de înalt); pălălău, s. n. (obiect foarte înalt; băț, prăjină); pălăpăi, vb. (Olt., a arde), încrucișare cu pîlpîi; pălăurdi, vb. (Mold., a fugi, a scăpa, a se risipi ca fumul), cu un suf. care pare de origine țig., pălățoandră, s. f. (femeie stricată), cu suf. -oandră, cf. buleandră, fleandură, hoandră (Cihac, II, 239, îl explica prin ceh. palanda „pat” și Philippide, Principii, 151, prin palat, fără îndoială înșelat de analogia aparentă cu curtezană < curte), cuvînt rar care apare numai în vechile dicționare; pălăurat, adj. (prost, țicnit), în Banat; pălăvatic, adj. (țicnit, trăznit; prost; bădăran), var. palavatic, coincide cu ngr. παλαβός, bg. palav (Scriban), rut. pulevatik (Candrea), fără să se poată hotărî pînă la ce punct depinde de ele. – Cf. păli.