2 intrări

25 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ORBÉTE s. m. v. orbeț.

ORBÉTE s. m. v. orbeț.

ORBÉTE 2, orbeți, s. m. Mamifer din familia rozătoarelor, asemănător cu cîrtița, care trăiește sub pămînt și se hrănește cu rădăcini (Spalax hungaricus); țîncul-pămîntului.

ORBÉTE ~ m. Mamifer rozător subteran asemănător cu cârtița; țâncul-pământului. /orb + suf. ~et

ORBÉȚ, -EÁȚĂ, orbeți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Ființă) care nu vede bine sau nu vede deloc; p. ext. cerșetor (orb2). ◊ Expr. A se bate ca orbeții = a se încăiera aprig, a se bate rău, fără a se uita unde lovesc. 2. S. m. Mamifer rozător subteran, asemănător cu cârtița, cu ochii ascunși sub piele, care se hrănește mai ales cu rădăcini; cățelul-pământului (Spalax microphtalmus). [Var.: orbéte s. m.] – Orb2 + suf. -eț.

ORBÉȚ, ORBEÁȚĂ, orbeți, -e, adj., subst. 1. Adj., s. m. și f. (Ființă) care nu vede bine sau nu vede deloc; p. ext. cerșetor (orb2). ◊ Expr. A se bate ca orbeții = a se încăiera aprig, a se bate rău, fără a se uita unde lovesc. 2. S. m. Mamifer din ordinul rozătoarelor, asemănător cu cârtița, cu ochii ascunși sub piele, care trăiește sub pământ și se hrănește cu rădăcini; cățelul-pământului (Spalax microphtalmus). [Var.: orbéte s. m.] – Orb + suf. -eț.

ORBÉȚ, -EÁȚĂ, orbeți, -e, s. m. și f. Persoană oarbă; p. ext. cerșetor (orb). Pururea să fie ca orbeții, dus de mînă. DAVILA, V. V. 78. O-ntreagă ciurdă de-orbeți și de lelițe. MACEDONSKI, O. I 42. Se ceartă ca niște orbeți. SLAVICI, O. II 119. ◊ Expr. A se bate ca orbeții = a se încăiera aprig, a se bate rău. Se bătură ca orbeții vreo jumătate de ceas, sfîșiindu-și cămășile. REBREANU, I. 94. ◊ (Adjectival) Orb. Cîrtițele orbețe și aricii ghimpoși, ba chiar șerpii, gușterii și șopîrlele, toate i se arătau lui în cale. ODOBESCU, S. III 185. – Variantă: orbéte (GALAN, B. I 168, PAS, Z. I 153) s. m.

ORBÉȚ ~eáță (~éți, ~éțe) m. și f. 1) Ființă care nu vede (bine sau deloc). ◊ A se bate ca ~eții a se bate tare, lovind unde se nimerește. 2) rar Cerșetor orb. /orb + suf. ~eț

orbeț a. și m. cam orb. ║ m. Mold. Zool. cârtiță.

orbéț și orbéte m. (d. orb, de unde s’a făcut orbete, din al căruĭ plural s’a făcut orbeț). Vest. Om orb, maĭ ales cerșitor. Orbete, cîrtiță. A se bate ca orbețiĭ, ca orbiĭ, lovind orĭ-unde. Și adj. fem. eață: cîrtițele orbețe.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

orbéte (animal) s. m., pl. orbéți

orbéte (zool.) s. m., pl. orbéți

orbéț adj. m., s. m., pl. orbéți; adj. f., s. f. orbeáță, pl. orbéțe

orbéț adj. m., (persoană) s. m., pl. orbéți; f. sg. orbeáță, pl. orbéțe


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

ORBÉTE s. v. derbedeu, lepădătură, lichea, netrebnic, pușlama, scârnăvie, secătură.

ORBÉTE s. (ZOOL.; Spalax microphthalmus) (pop.) cățelul-pământului, (reg.) grivan, porcuț, șuiță, tocăniță, țâncul-pământului, (Munt. și Transilv.) sobol, șomâc.

orbete s. v. DERBEDEU. LEPĂDĂTURĂ. LICHEA. NETREBNIC. PUȘLAMA. SCÎRNĂVIE. SECĂTURĂ.

ORBETE s. (ZOOL.; Spalax microphthalmus) (pop.) cățelul-pămîntului, (reg.) grivan, porcuț, șuiță, tocăniță, țîncul-pămîntului, (Munt. și Transilv.) sobol, șomîc.

ORBÉȚ s. v. cârtiță, sobol.

ORBÉȚ adj., s. v. nevăzător, orb.

arată toate definițiile

Intrare: orbete (zool.)
substantiv masculin (M46)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • orbete
  • orbetele
plural
  • orbeți
  • orbeții
genitiv-dativ singular
  • orbete
  • orbetelui
plural
  • orbeți
  • orbeților
vocativ singular
  • orbete
plural
  • orbeților
substantiv masculin (M1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • orbeț
  • orbețul
  • orbețu‑
plural
  • orbeți
  • orbeții
genitiv-dativ singular
  • orbeț
  • orbețului
plural
  • orbeți
  • orbeților
vocativ singular
  • orbețule
  • orbețe
plural
  • orbeților
Intrare: orbeț (s.m. orb)
substantiv masculin (M1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • orbeț
  • orbețul
  • orbețu‑
plural
  • orbeți
  • orbeții
genitiv-dativ singular
  • orbeț
  • orbețului
plural
  • orbeți
  • orbeților
vocativ singular
  • orbețule
  • orbețe
plural
  • orbeților
substantiv masculin (M46)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • orbete
  • orbetele
plural
  • orbeți
  • orbeții
genitiv-dativ singular
  • orbete
  • orbetelui
plural
  • orbeți
  • orbeților
vocativ singular
  • orbete
plural
  • orbeților
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

orbete (zool.) orbeț

etimologie:

  • Orb + sufix -eț.
    surse: DEX '09

orbeț, -eață orbeață orbeț (2) orbete

  • 1. (Ființă) care nu vede bine sau nu vede deloc.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC sinonime: nevăzător orb (adj.) 3 exemple
    exemple
    • Pururea să fie ca orbeții, dus de mînă. DAVILA, V. V. 78.
      surse: DLRLC
    • Se ceartă ca niște orbeți. SLAVICI, O. II 119.
      surse: DLRLC
    • Cîrtițele orbețe și aricii ghimpoși, ba chiar șerpii, gușterii și șopîrlele, toate i se arătau lui în cale. ODOBESCU, S. III 185.
      surse: DLRLC
    • 1.1. prin extensiune Cerșetor (orb).
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC sinonime: cerșetor un exemplu
      exemple
      • O-ntreagă ciurdă de-orbeți și de lelițe. MACEDONSKI, O. I 42.
        surse: DLRLC
    • 1.2. expresie A se bate ca orbeții = a se încăiera aprig, a se bate rău, fără a se uita unde lovesc.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC un exemplu
      exemple
      • Se bătură ca orbeții vreo jumătate de ceas, sfîșiindu-și cămășile. REBREANU, I. 94.
        surse: DLRLC

etimologie:

  • Orb + sufix -eț.
    surse: DEX '09