nizuire sf vz năzuire

NĂZUI, năzuiesc, vb. IV. Intranz. 1. A tinde către ceva; a aspira, a râvni. ♦ Refl. și intranz. (Reg.) A se strădui, a se trudi; a încerca. 2. (Înv.) A se îndrepta spre cineva sau undeva după ajutor, a recurge, a apela la sprijinul, bunăvoința, îndurarea cuiva. 3. (Înv. și reg.) A se îndrepta, a se duce spre..., a ținti să ajungă la... – Et. nec. Cf. magh. néz.

NĂZUIRE, năzuiri, s. f. Acțiunea de a (se) năzui și rezultatul ei. – V. năzui.

năzui [At: VARLAAM, C. 451 / V: (reg) niz~ / Pzi: ~esc, (pop) năzui / E: mg néz] 1 vi (Înv; udp „la”, „spre”, „către”, „în”) A se îndrepta spre cineva după ajutor. 2 vi A apela la sprijinul, la bunăvoința etc. cuiva. 3 vi A căuta refugiu, adăpost la cineva sau undeva. 4 vi (Îrg) A se îndrepta spre... 5 vi A ținti să ajungă la... 6 vi A tinde cu stăruință către ceva. 7 vi A râvni la ceva. 8-9 vir (Mol; Trs) A încerca. 10-11 vir A se strădui. 12-13 vir A îndrăzni.

năzuire sf [At: ODOBESCU, S. I., 114 / V: (reg) nez~, niz~ / Pl: ~ri / E: năzui] (Înv) 1 Apel la sprijinul, bunăvoința, îndurarea cuiva. 2 (Rar) Dorință puternică. 3 Aspirație deșartă. 4 Ambiție meschină. 5 Vanitate.

nezuire sf vz năzuire

nizui v vz năzui

NĂZUI, năzuiesc, vb. IV. Intranz. 1. A tinde cu străduință către ceva; a aspira, a râvni. ♦ Refl. și intranz. (Reg.) A se strădui, a se trudi; a încerca. 2. (Înv.) A se îndrepta spre cineva sau undeva după ajutor, a recurge, a apela la sprijinul, bunăvoința, îndurarea cuiva. 3. (Înv. și reg.) A se îndrepta, a se duce spre..., a ținti să ajungă la... – Et. nec. Cf. magh. néz.

NĂZUIRE, năzuiri, s. f. (Rar) Acțiunea de a (se) năzui și rezultatul ei. – V. năzui.

NĂZUI, năzuiesc, vb. IV. Intranz. 1. A tinde cu putere și stăruință către ceva, a aspira, a rîvni, a dori stăruitor ceva, a ținti la ceva. Dac-ar fi pretutindene tot asemene judecători... cei ce n-au dreptate, n-ar mai năzui în veci și în pururea la judecată. CREANGĂ, A. 150. La asemenea viață, volnică și voinicească se prinseră a năzui cu dor toți romînii din Ardeal. ODOBESCU, S. III 524. ♦ Refl. (Regional, în forma nizui) A se strădui, a se munci. Nime n-ar putea zice că Ganul țiganul nu era om cuminte, căci el și ca om sărac totuși s-a nizuit să aibă familie. RETEGANUL, P. III 60. ♦ (Învechit) A se îndrepta către cineva cerîndu-i ajutor, a recurge, a apela la sprijinul, la bunăvoința cuiva. Îi spuse toată șiretenia... omului ce năzuia la mila lor. ISPIRESCU, L. 123. Unii se dau prinși la dușman, la mila lui năzuiesc. NEGRUZZI, S. I 130. După ce se văzu scăpătat cu totul din starea sa cea bogată, năzui pe la prietenii săi, ca să îl ajute. GORJAN, H. IV 66. 2. A se îndrepta..., a se duce spre..., a ținti să ajungă la... Trei avioane mari apărură din direcția în care năzuia convoiul. SADOVEANU, M. C. 105. Porniserăm din văi adînci Și ne tîram acum pe brînci Să nu ne prind-Osman de veste Că năzuim la deal spre creste. COȘBUC, P. II 39. Năzuiește pîn’la stele, fă-te tot și tot mai mare. HASDEU, R. V. 123. – Variantă: nizui vb. IV.

NĂZUIRE, năzuiri, s. f. (Rar) Acțiunea de a năzui; năzuință, aspirație. Solul se întorsese cu bogate daruri și cu înalte năzuiri. ODOBESCU, S. I 114.

NIZUI vb. IV v. năzui.

A NĂZUI ~iesc intranz. 1) A-și orienta activitatea spre atingerea unui scop (fiind stăpânit de o dorință puternică); a aspira; a tinde; a ținti. 2) înv. A se îndrepta în mod hotărât undeva. /Orig. nec.

năzuì v. 1. a tinde la, a aspira: a năzui la domnie; 2. a recurge, a apela: unii se dau prinși la dușmani, la mila lui năzuesc NEGR. [Slav. NAZYVATI, a invoca].

năzuĭésc v. intr. (vsl. na-zyvati, a invoca, d. zvati-zovon, a chema, a striga; sîrb. nazivati, nazvati, a chema, a dori). Vechĭ. Recurg, apelez: a năzuĭ la mila cuĭva. Azĭ. Tind, aspir: a năzui la domnie. – În Trans. mă nizuĭesc.

nizuĭésc V. năzuĭesc.

năzui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. năzuiesc, 3 sg. năzuiește, imperf. 1 năzuiam; conj. prez. 1 sg. să năzuiesc, 3 să năzuiască

năzuire s. f., g.-d. art. năzuirii; pl. năzuiri

năzui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. năzuiesc, imperf. 3 sg. năzuia; conj. prez. 3 să năzuiască

năzuire s. f., g.-d. art. năzuirii; pl. năzuiri

năzui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. năzuiesc, imperf. 3 sg. năzuia; conj. prez. 3 sg. și pl. năzuiască

năzuire s. f., g.-d. art. năzuirii; pl. năzuiri

năzui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. năzuiesc, conj. năzuiască)

năzuesc, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

NĂZUI vb. v. apuca, îndrepta, lua, merge, orienta, păși, pleca, porni.

NĂZUI vb. v. aspira.

NĂZUIRE s. v. aspirație, dor, dorință, năzuința, poftă, pornire, râvnă, tendință, vis.

năzui vb. v. APUCA. ÎNDREPTA. LUA. MERGE. ORIENTA. PĂȘI. PLECA. PORNI.

NĂZUI vb. a aspira, a dori, a jindui, a pofti, a pretinde, a rîvni, a tinde, a ținti, a urmări, a visa, a viza, (rar) a stărui, (înv. și reg.) a năsli, (reg.) a năduli, (prin Transilv. și Mold.) a bărăni, (înv.) a aținti, a bate, a jelui, a nădăjdui. (Nu ~ să fie un geniu.)

năzuire s. v. ASPIRAȚIE. DOR. DORINȚĂ. NĂZUINȚĂ. POFTĂ. PORNIRE. RÎVNĂ. TENDINȚĂ. VIS.

năzui (-uesc, năzuit), vb. – 1. A se adăposti, a se refugia. – 2. A se îndrepta către, a se adresa. – 3. A-și îndrepta privirile, a aspira, a pretinde. – 4. A solicita, a implora. Sl. nazyvati „a invoca” (Cihac, II, 214; Tiktin), cf. sb., cr. naz(i)vati „a dori”. – Der. năzuință, s. f. (aspirație, pretenție; dorință); nizui, vb. refl. (Trans., a se osteni, a se strădui), prin intermediul mag. nézni; nizuință, s. f. (Trans., aspirație, țel).