neoconfucianism sns [At: DN³ / P: ne-o~ / E: fr néo-confucianisme] Curent filozofic apărut în China în sec. X-XIII, care cuprindea două tendințe opuse, materialistă și idealistă, ambele invocând paternitatea lui Confucius.

NEOCONFUCIANISM s.n. Curent filozofic apărut în China în sec. X-XIII, care cuprinde două tendințe opuse, materialistă și idealistă, ambele invocînd paternitatea lui Confucius. [Cf. fr. néo-confucianisme].

NEOCONFUCIANISM s. n. curent filozofic apărut în China în sec. X-XII, care cuprinde două tendințe opuse, materialistă și idealistă, ambele invocând paternitatea lui Confucius. (< fr. néo-confucianisme)

NEOCONFUCIANÍSM (< fr.) s. n. Sistem eclectic, continuator al tradiției confucianiste, cu influențe budiste și taoiste, începând cu perioada dinastiei Song (960-1279), când eticii confucianiste clasice i se adaugă o nouă metafizică centrată pe termenii chinezi li (principiu, structură) și qi (materie-energie); cercetătorii disting Școala raționalistă (Cheng Yi și Zhu Xi) și Școala spiritualistă (Cheng Hao, Lu Xianshan, Wang Yangming).