MURGIT s. n. (Regional; adesea determinat prin „serii”, „de seară” și precedat de prep. „în”, „pe”, „la”) Amurg. Iar cînd fu cătră apusul de soare, Cînd copacii umbre lungi aruncă Pregătind murgitului răcoare, Atunci oastea. . . De trei părți avea să năpădească. BUDAI-DELEANU, Ț. 255. În murgitul sării să auziră mai nainte salve noauă date de miliția din garnizon. GT (1839), 55²/23. Murgitul de seară. MARIAN, S. R. I, 108. Zmăul . . . iese seara în murgit și zboară în lume. GOROVEI, CR. 383, cf. H IX 510, X 277, XVIII 263. Cîndu-i colea în murgit Badea din codru-a ieșit. JARNIK-BÎRSEANU, D. 286, cf. VÎRCOL, V. 96. – V. murgi¹.