mileag sn vz meleag

meleag sn [At: GANE, ap. DDRF / V: (înv) mil~ / Pl: ~uri / E: mg mellék] 1 Întindere de pământ, suprafață de teren, loc situat în imediata apropiere a cuiva sau a ceva Si: împrejurime, vecinătate. 2 (Pgn) Întindere de teren Si: pământ. 3 (Pgn) Cuprins al unei așezări omenești Si: ținut, loc. 4 (Pop; îe) A umbla ~urile A hoinări prin împrejurimi Si: a colinda. 5 (Îae) A cutreiera peste tot. 6 (Trs; Mol) Ținut depărtat greu de străbătut Vz coclauri. 7 (Pop; îe) A-i ști (cuiva) ~ul A-i cunoaște cuiva secretele, gândurile. 8 (Fig; rar) Domeniu de activitate științifică.

MELEAG, meleaguri, s. n. (Mai ales la pl.) Loc, ținut; regiune. Vin și eu cam de departe, ș-am rătăcit pe meleagurile aistea. HOGAȘ, M. N. 114. Toate femeile din sat și de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori. CREANGĂ, P. 16. Nici pasere priminteană nu s-a abătut prin meleagurile acestea, da încă picior de om. ȘEZ. II 53. ◊ Expr. (Rar) A umbla meleagurile = a umbla mult, a colinda peste tot, a străbate distanțe mari. Aș umbla meleagurile, Păn’ ți-aș găsi leacurile. SEVASTOS, C. 191. A-i ști cuiva meleagul = a cunoaște secretele cuiva, a-i ști gîndurile.

MELEAG ~uri n. Teritoriu de mare întindere având anumite particularități specifice (de climă, de relief, resurse economice); ținut; regiune. /<ung. mellék

meleag n. Mold. împrejurime, coprins: om vestit prin meleagurile astea CR. [Ung. MELLÉK, regiune învecinată].

meleág (ea dift.) n., pl. urĭ (ung. mellék, împrejurime, vecinătate; mellék-ágy, loc vecin). Nord. Fam. Locurĭ, regiunĭ depărtate: ce cauțĭ pin meleagurile istea? V. buhazurĭ, coclaurĭ, podgheazurĭ.

meleag s. n., (mai frecv.) pl. meleaguri

meleag s. n., pl. meleaguri

meleag s. n., pl. meleaguri

MELEAG s. 1. v. loc. 2. plai, regiune, ținut. (Pe ~urile natale.)

MELEAG s. v. apropiere, împrejurime, jur, preajmă, vecinătate.

meleag s. v. APROPIERE. ÎMPREJURIME. JUR. PREAJMĂ. VECINĂTATE.

MELEAG s. 1. loc, regiune, tărîm. teritoriu, ținut, zonă. (Se afla pe ~uri necunoscute.) 2. plai, regiune, ținut. (Pe ~urile natale.)

meleag (meleaguri), s. n. – Loc, regiune, împrejurime. Mag. mellék (Tiktin; Candrea). Par echivoce interpretările lui Cihac, II, 196 (din sb. miljak „proprietate”) și ale lui Lokotsch 1509 (din tc. mülük). Se folosește mai ales la pl.

MELEAG s. n. (Mai ales la pl.) 1. Întindere de pămînt, suprafață de teren, loc situat în imediata apropiere a cuiva, împrejurime, vecinătate; p. g e n e r. întindere de teren, pămînt; cuprins al unei așezări omenești, ținut, loc. Nici n-a mai fost un al doilea [flăcău] pe meleagurile noastre. GANE, ap. DDRF. Toate femeile din sat și de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori. CREANGĂ, P. 16, cf. 250. Prin meleaguri trierînd un țigan. CONTEMPORANUL, III, 126. Capul șarpelui. . . s-a ascuns în peștera neagră, de unde iese vara musca cea rea, care bîntuie vitele de prin meleaguri. VLAHUȚĂ, R. P. 70. Prin frînturi de măguri, sub arsița. soarelui, tăiem spre răsărit meleagurile pustii, scrijelate de izvoare sărate ce usucă iarba pe unde trec. id. ib. 160. Vin și eu cam de departe, ș-am rătăcit pe meleagurile aistea. HOGAȘ, M. N. 114, cf. BARCIANU, ALEXI, W. Mîncind te miri ce, dormind oriunde, cutreieram meleagurile de la Cirniceni, de la Popricani, de la Poiana Cîrnului, într-o cotigă plină cu fîn. BRĂESCU, A. 155. Au venit și pe meleagurile acestea fluturii albi ai iernii. SADOVEANU, O. III, 63, cf. X, 327, 399, id. N. F. 15, id. E. 178. Satul s-a instalat pe meleaguri noi și a început o viață nouă. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 399. A dispărut de pe meleagurile noastre flagelul șomajului. ib. 1 953, nr. 2 786. De faima lor, meleagul era plin Din Munții Apuseni la Seghedin. BENIUC, M. 122. Abia atunci tînărul Pancratie a înțeles că nu mai are nimic de făcut pe meleagurile lui alde tătîne-său. GALAN, Z. R. 53. Era un om al meleagurilor dunărene. V. ROM. noiembrie 1 954, 141. Peste 3 săptămîni se făcu o nuntă ca aceea în satul acela, de s-o dus vestea prin toate meleagurile de primprejur. ȘEZ. VI, 112, cf. V, 141, VI, 16. Și-a pus în gînd să-și mute puișorii pe meleagurile celeilalte coaste de mare. I. CR. V, 365. Cîntă cucul, săleacul, De usucă meleagul. ȘEZ. I, 50, cf. V, 105. ◊ F i g. Senin meleag al dimineții în care toate se-noiesc: Și vechiul cîntec ciobănesc Și noua rînduire-a vieții. DEȘLIU, M. 20. ♦ E x p r. A umbla meleagurile = a hoinări (prin împrejurimi), a colinda, a cutreiera (peste tot). Ai umblat meleagurile Ca să-ți găsești leacurile, Leacurile n-ai găsit Și cu capul te-ai plătit. MARIAN, Î. 551. C-aș umbla meleagurile Păn ți-aș găsi leacurile. SEVASTOS, C. 191. Tu umbli meleagurile după hoții, iar noi mîncăm turtă de cenușă. SEVASTOS, ap. TDRG. (Eliptic, în legătură cu verbul „a căuta”) Voicu murgu-au prăpădit Și-l tot cată dealurile Și-l cată meleagurile Și tot umblă nencetat, Dar de murg el n-a mai dat. SEVASTOS, C. 300. ♦ (Prin nordul Transilv. și Mold.) Ținut (depărtat) greu de străbătut. V. c o c l a u r i. Cf. SCRIBAN, D., com. din VICOVU DE SUS-RĂDĂUȚI. ◊ Expr. A-i ști (cuiva) meleagul = a-i cunoaște (cuiva) secretele, a-i ști gîndurile. Cf. ZANNE, P. IX, 489. 2. Fig. (Rar) Domeniu de activitate (științifică). Avea o putere de vrăjitor asupra noastră, mai cu seamă cînd era vorba de meleagul botanicei. CIAUȘANU, R. SCUT. 15. – Pl.: meleaguri. – Și: (învechit) mileág s. n. GHEȚIE, R. M., BARCIANU, ALEXI, W, – Din magh. mellék.

MILEĂG s. n. v. memeag.