MIHALȚ, mihalți, s. m. Pește răpitor de râu, cu solzi mărunți de culoare brună-verzuie și având în vârful mandibulei un mic fir alungit; mântuș (Lota lota). – Et. nec.

mihalț sm [At: (a. 1600-1630) CUV. D. BĂTR. I, 293 / V: (reg) ~lciu, ~lce, ~lte, mihal, mialc, meh~ / Pl: ~i / E: nct] (Iht) 1 Pește răpitor de râu mic, în formă de fus, asemănător cu somnul, acoperit cu solzi mărunți de culoare galbenă-verzuie și de un mucus abundent și având în vârful mandibulei un mic fir alungit Și (reg) mântuș, midhai, midhoc, midrihari, mihoală, sul, smialț (Lota Iota). 2 (Reg) Somn (Silurus glanis). 3 (Mun; îf miale) Ciobănaș (Gobius platyrostris).

MIHALȚ, mihalți, s. m. Pește răpitor de râu, în formă de fus, acoperit cu solzi mărunți de culoare brună-verzuie și având în vârful mandibulei un mic fir alungit; mântuș (Lota lota). – Et. nec.

MIHALȚ, mihalți, s. m. Pește de rîu, asemănător cu somnul, cu corpul lungăreț și cu capul mare și turtit, acoperit de solzi mărunți de culoare galben-verzuie (Lota lota). Trag fără grabă...ș-aduc la fața apei un mihalț. SADOVEANU, Î. A. 12. Păstrăvi, mihalți și felurite alte mîncări fragede și gustoase. FILIMON, C. 150. Pleacă pescarii în două luntre și prind... crapi, scrumbii, mihalți și alte neamuri de pește mărunt. I. IONESCU, M. 86. corectat(ă)

MIHALȚ ~i m. Pește dulcicol răpitor, de talie mare, cu cap mare și turtit, având corp alungit acoperit cu solzi mărunți, galben-verzui. /Orig. nec.

mihalț m. pește de ape dulci (foarte răspândit mai ales în apele oltene), al cărui cap seamănă cu al șarpelui: țăranii vâlceni prepară din ficatul său o doftorie pentru vindecarea boalelor de ochi (Lota). [Mold. mialț, Tr. mihoală = ung. MENYHAL].

mihálț m. (bg. mihalica, rudă cu ung. menyhal, mihalț, d. hal, pește. V. heleșteŭ). Un fel de pește fără solzĭ (lota vulgaris) care trăĭește pin rîurile de munte și maĭ la vale (numit și măntúș în nord și moláș în Trans.). – Și mihals în Mold. (VR. 1922, 9, 361). V. gad.

mehalț sm vz mihalț

mialc sm vz mihalț

mihal sm vz mihalț

mihalce sm vz mihalț

mihalciu sm vz mihalț

mihalte sm vz mihalț

mihalț s. m., pl. mihalți

mihalț s. m., pl. mihalți

mihalț s. m., pl. mihalți

MIHALȚ s. (IHT.; Lota lota) (rar) sulastru, (reg.) midhai, midhoc, mihoală, molaș, sul, (Mold.) mântuș, (prin Munt. și Olt.) smialț.

MIHALȚ s. (IHT.; Lota lota) (rar) sulastru, (reg.) midhai, midhoc, mihoală, molaș, sul, (Mold.) mîntuș, (prin Munt. și Olt.) smialț.

mihalț (mihalți), s. m. – Varietate de grindel (Lota vulgaris, Gadus lota). – Var. mihoală. Bg. mihalica (Scriban), cf. mag. menyhal (Cihac, II, 515; Candrea; Gáldi, Dict., 94).

mihalț, mihalți, s.m. – (zool.) Specie de pește (Lota lota) care preferă locurile adânci ale râurilor; este o specie frecventă în Maramureș, fiind pescuită cu regularitate din Tisa, Iza și Mara (Ardelean, Beres, 2000). ♦ (onom.) Mihalțu, Mihaltz, nume de familie (10 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Et. nec. (DEX, MDA); din bg. mihalica (Scriban), cf. magh. menyhal „mihalț” (Scriban; Cihac, Candrea, Galdi, cf. DER).

mihalț, -i, s.m. – Specie de pește (Lota lota) care preferă locurile adânci ale râurilor; este o specie frecventă în Maramureș, fiind pescuită cu regularitate din Tisa, Iza și Mara (Ardelean, Beres 2000). – Din bg. mihalica (Scriban).

MIHALȚ, com. în jud. Alba, pe Târnava: 3.580 loc. (2000). Expl. de nisipuri. Aici a avut loc, la 21 mai/2 iun. 1848, o ciocnire sângeroasă între țăranii români și oastea nemeșimii maghiare („Măcelul de la Mihalț”).

MIHÁLȚ s. m. Pește teleostean, dulcicol, răpitor, de c. 25-40 cm lungime, de culoare brună-verzuie, cu solzi mărunți (Lota lota). Trăiește mai ales în râuri de munte.

MIHÁLȚ s. m. (Iht.) 1. Pește mic răpitor de rîu în formă de fus, asemănător cu somnul acoperit de solzi mărunți de culoare galbenă verzuie și de un mucus abundent și avînd în vîrful mandibulei un mic fir alungit; (regional midhai, midhoc, midrihari, mihoală, mîntuș, sul, smialț (Lota Iota). Mihalț (a. 1 600-1 630) CUV. D. BĂTR. I, 293. El aduse din Constantinopole tot ce găsia acolo mai scump în pești. . . păstrăvi, mihalți. FILIMON, O. I, 178. Cu oriili pleacă pescarii în două lustre și prind. . . crapi scrumbii, mihalțiu și alte neamuri de pește mărunt I. IONESCU, M. 86, cf. 94, BARONZI, L. 94. Mihalțu-i un pește. . . urît și asemănător cu șarpele, dar la carne foarte gustos. REV. CRIT. III, 160. Mialțul se vînează în Dunăre, capul său samănă cu al șarpelui. DAMÉ, T. 127, cf. N. LEON, MED. 120, 98 Numele mai general răspîndit este mihalț. ANTIPA. F. I 87, cf. 84. Cu ostia se pescuiește la muntt mai cu seamă la lostrițâ, mreană, slăvoace și mihalț. id. P. 97, cf. 84. Chip al așezării undițelor de fund . . . întrebuințat mai ales la mihalț în părțile de jos ale rîurilor. ATILA, P. 95. Mihalțul ca formă, înfățișare, carne, cap și piele se aseamănă întrucîtva cu somnul. id. ib. 260, cf. 140.Unul din curioșii pești din rîurile noastn este mihalțul. SIMIONESCU, F. R. 220. Trag fără grabă . . . și aduc la fața apei un mihalț. SADOVEANU, O. IX, 354, cf. BĂCESCU, P. 37, 120, 121. Pentru unele specii, cum sînt știuca și mihalțul, organul lateral e principalul mijloc în găsirea hranei. ANTONESCU, P. 49, cf. 36, 47, H VI 235. XVIII 283, ALR I 1746/1, 825, 839, ALR II 6 239/105, 182. 2. (Regional) Somn (Silurus glanis) (Șișeștii de Sus-Turnu Severin). H IX 114. 3. (Prin estul Munt.; în forma miale) Ciobănaș (Gobius platyrostris). Cf. BĂCESCU, P. 112. – Pl.: mihalți. – Și: (regional) mihálciu (BĂCESCU, P. 37, 120, H II 186, 203), mihálce (DR. V, 558), mihálte (BĂCESCU, P. 37, 120, H IX 36, 42), mihál (ALR I 1 745/255), mialc (BĂCESCU, P. 112), mehălț (H IX 59) s. m. – Etimologia necunoscută.

MEHÁLȚ s. m. v. mihalț.

MIALC s. m. v. mihalț.

MIHÁL s. m. v. mihalț.

MIHÁLCE s. m. v. mihalț.

MIHÁLCIU s. m. v. mihalț.

MIHÁLTE s. m. v. mihalț.