metoșel sn vz metocel

metocel sn [At: ZILOT, CRON. 72 / V: (înv) ~oșel / Pl: ~e / E: metoc + -el] 1-6 (Șhp) Metoc (1-3) (mic).

METOȘÉL s. n. v. metocel.

METOCÉL s. n. Diminutiv al lui m e t o c. Atît călugării români, cît și mirenii. . . vîndură moșii, vii și alte lucruri strămoșești și deteră de cumpărară: cîte o mănăstioarâ, cîte un metoșel. . . ca să poată și ei trăi. ZILOT, CRON. 72, cf. DDRF. - Pl.: metocele. – Și: (învechit) metoșél s. n. – Metoc + suf. -el. – Metoșel < metoașe (pl. lui metoh) + suf. -el.