meta- [At: DN³ / E: fr méta-] Element prim de compunere însemnând „după” sau exprimând ideea de transformare, de schimbare.

META- Element prim de compunere savantă cu semnificațiile: 1. „schimbare”, „transformare”, „transpoziție”, „transfer”; 2. (în terminologia chimică) „polimer”. [< fr. méta-, it. meta-, cf. gr. meta – cu, după, lîngă].

META- pref. 1. „dincolo de”, „după” (spațial și temporal). 2. „modificare”, „transpoziție”, „transfer”. 3. (chim.) „polimer”. 4. (fiz., mat.) „asemănător cu baza”. (< fr. méta-, cf. gr. meta, cu, după, lângă)

metă sf [At: ȘINCAI, HR. I, 296/7 / Pl: ~te / E: lat meta, mg meta] (Trs) 1 Semn de hotar. 2 (Pex) Hotar între două proprietăți.

METĂ s. v. hat, hotar, răzor.

metă s. v. HAT. HOTAR. RĂZOR.

META- (< fr.; {s} gr. meta „după”) 1. Element de compunere folosit pentru formarea unor substanțe chimice (ex. acid metafosforic, metadifenol, metaaldehidă etc.). 2. Element de compunere însemnând „după” (ex.: metafizică) sau exprimând noțiunea de transformare, de schimbare, folosit la formarea unor substantive și a unor adjective.

Met/a, -ea, -eș, -eul, -in v. Dometie I 3, 5-8.

MÉTĂ s. f. (Transilv.) Semn de hotar; p. e x t. hotar (între două proprietăți). Metele cu care se osăbesc părțile deolaltă. ȘINCAI, HR. I, 296/7. O metă de pămînt. id. ib. 296/11. Cîmpul Turcean (Turchan) chiemat. care se zice a fi între metele zisei cetăți. . . încă să fie al lor. id. ib. 344/37, cf. FRÎNCU-CANDREA, M. 102, DR. II, 899, PAȘCA, GL., BUL.. FIL. II, 289, MAT. DIALECT, I, 25, 79. ◊ F i g. O, puternică ființă ce, cu-naltâ măiestrie, Ai constituit pămîntul, cerul ș-alte cîte sînt; Care-ai pus soarelui metă, lumei lumină să fie. MUREȘANU, P. 24/7. - Pl.: mete. – Din lat. meta. Cf. magh. m e t a.