mesteacăn sm [At: PALIA (1581), 121/18 / V: (reg) măstac, măstacăn, măsteac, măs~, mesteac, mesteacă sf, ~ăl / Pl: -eceni, (reg) meșteceni, ~tecăni, ~tecini / E: ml mastichinus „de mastic”] 1 Arbore cu scoarța albă, cu lemnul alb, gălbui sau roșiatic, cu ramuri flexibile și cu frunze verzi-cenușii, care crește în regiunile deluroase și subalpine Si: (liv) betulă (Betula verrucosa). 2 (Îc) ~-alb Specie de mesteacăn cu scoarța de culoare albă vie, strălucitoare (Betula alba). 3 (Îc) ~-negru Specie de mesteacăn cu scoarța de culoare brună (Betula carpatica). 4 (Îc) ~-mic Specie de mesteacăn, arbust înalt până la un metru, care crește în regiunile alpine (Betula humilis). 5 (Îc) ~-pitic Specie de mesteacăn, arbust înalt până la o jumătate de metru (Betula nana). 6 (Îc) ~-pufos Specie de mesteacăn, arbust sau arbore cu scoarța albă sau brună-cenușie, cu pete albe Si: mestecănaș (2) (Betulapubescens). 7 (Reg; îe) A-i ieși (cuiva) mestecenii A încărunți. 8 Lemn de mesteacăn (1-3, 6). 9 Crengi flexibile de mesteacăn (1-6). 10 (Bot, Olt) Oțetar. 11 (Bot; reg) Salcâm. 12 (Reg) Cal de culoare albă. 13 (Trs; art.) Vânt care bate dinspre nord.

MESTEACĂN, mesteceni, s. m. Arbore cu coajă albă, cu frunze de un verde-cenușiu, cu rămurele flexibile plecate în jos; crește în regiunile de deal și de munte (Betula verrucosa). O pădure tînără de mesteceni, în care deodată parcă se făcea lumină. SADOVEANU, O. VII 57. Mesteacănul de la poartă își răsucea frunzele argintii la răsufletul vîntului. C. PETRESCU, S. 227. Pădurile de brad și de mesteacăn ale Rusiei. ODOBESCU, S. III 33. ♦ Lemnul arborelui descris mai sus. Pe o vatră veche de foc ardeau bucăți mari de mesteacăn. SADOVEANU, O. VIII 171. M-am oprit să mă gîndesc pe o bancă de mesteacăn, CAMIL PETRESCU, U. N. 241.

MESTEACĂN ~eceni m. 1) Arbore cu scoarța albă, cu frunze argintii și cu lemnul moale, care crește în țările cu climă temperată și rece. 2) Lemnul acestui copac. /<lat. mastichinus

mesteacăn m. arbore ce crește în pădurile noastre și e însemnat prin albeața coajei sale (Betula verrucosa). [Tras din mesteca: în unele locuri, țăranii mestecă în gură mugurii cei dulci ai arborelui].

mesteácăn n., pl. ecenĭ (mgr. mastihinos, de lentisc, d. mastíhi, mastică, lentisc, sacîz, pin aluz. la mirosu cojiĭ de mesteacăn și a uleĭuluĭ scos din ĭa. Cp. cu strachină). Un arbore de munte cu coaja albă strălucitoare care se jupoaĭe singură pin unele locurĭ (betúla): stînd supt mestecenĭ (Sadov. VR. 1928, 1, 41). – Și măstác (Bas.). – Din coaja luĭ se scoate, pin destilare, dohotu, un uleĭ care dă peliĭ ruseștĭ mĭrosu eĭ caracteristic. Partea albă a cojiĭ are proprietățĭ amare și astringente.

măstac sm vz mesteacăn

măstacăn sm vz mesteacăn

măsteac sm vz mesteacăn

măsteacan sm vz mesteacăn

mesteac sm vz mesteacăn

mesteacă¹ sf vz mesteacăn

mesteacăl sm vz mesteacăn

mesteacăn s. m., pl. mesteceni

mesteacăn s. m., pl. mesteceni

mesteacăn s. m., pl. mesteceni

mesteacăn, pl. mesteceni

mesteacăn, -teceni.

MESTEACĂN s. (BOT.) 1. (Betula verrucosa) (livr.) betulă. 2. mesteacăn pufos v. mestecănaș.

MESTEACĂN s. (BOT.) 1. (Betula verrucosa) (livr.) betulă. 2. mesteacăn pufos (Betula pubescens) = mestecănaș.

mesteacăn (mesteceni), s. m. – Arbore cu scoarța albă (Betula alba). Lat. mastichinus, din gr. μαστίχινος (Candrea, Conv. Lit., XXXIX, 1128; Candrea-Dens., 1089; Iordan, Dift., 116; Tiktin; REW 5398b; Diculescu, Elementele, 480; Rosetti, I, 169), datorat sevei sale dulcege, care a fost comparată cu masticul, gr. μαστίχη. Dificultatea trecerii -ci- › -că-, care s-a explicat printr-o analogie cu cearcăn și leagăn, dispare dacă se pornește de la un *mestecen, după al cărui pl. mesteceni, s-a reconstituit sing. actual, prin analogie cu seamăn, semeni, țeapăn, țepeni etc. Etimoanele sl. mŭstŭ „must” (Cihac, II, 193), sau mesteca (Domaschke 78) nu par posibile, ca și originea anterioară indoeurop. (Lahovary 338). Der. mestecănaș, s. m. (varietate de mesteacăn, Betula pubescens); mestecăniș, s. n. (pădure de mesteceni).

MESTEÁCĂN (lat. mastichinus) s. m. Arbore forestier și ornamental din familia betulaceelor, înalt până la 25 m, cu scoarță albă netedă în stadiul tânăr și negricioasă, crăpată la arborii bătrâni, frunze romboidale și flori unisexuate, grupate în amenți (Betula pendula); fructele samare sunt mici, prevăzute cu două aripioare. Lemnul moale, elastic, putrezește ușor la umezeală; este folosit la furnire și placaje, la fabricarea schiurilor și a paturilor de armă. Scoarța este foarte bogată în tanin. Frunzele, mugurii și scoarța au utilizări în medicina umană și veterinară. ◊ M. pitic = specie de m. având înălțimea până la un metru (Betula nana).

BETULA L., MESTEACĂN, fam. Betulaceae. Gen care cuprinde peste 45 specii. Unele înfloresc o dată cu înfrunzirea, altele înainte de înfrunzire. Flori unisexuat-monoice, dispuse în amenți masculi sau femeii. Arborii și arbuștii au ramuri lungi, pletoase și scoarță albă, netedă care se desface în foi subțiri. Frunze (apar primăvara devreme) simple, pețiolate, serate, crenate sau lobulate, cu nervațiuni complet-penate. Fruct, achenă sau samară.

Betula albo-sinensis Burk. Arbore de cca 10-25 m înălțime. Scoarța lucioasă, galbenă- oranj. Frunze (cca 6 cm lungime) ovate, partea superioară galbenă-verde, iar cea inferioară mai deschisă. înflorește vara. Flori (cca 4 cm lungime) gri.

Betula nana L. Arbust înalt de cca 1 m, cu lujeri subțiri, tomentoși. Frunze subrotunde, cm lungime și 2 cm lățime, crenate, verzi-închis pe partea superioară, toamna roșii. Amenții apar primăvara, drepți.

Betula pendula Eoth (syn. B. alba L.; B. verrucosa Ehrh.). Arbore cu înălțimea de 15-25 m, mai rar arbust. înflorește primăvara. Florile, unisexuat-monoice, atît cele mascule cît și cele femele sînt dispuse în amenți cilindrici, pendenți. Fructul, o samară cu două aripioare. Frunze (cca 6 cm lungime) subțiri, romboidal-triunghiular-ascuțite, netede, dublu-serate pe margini, glabre, pețiolate. Ramuri numeroase, subțiri, glabre, cu lujeri pendenți, lucitori, flexibili, cu lenticele numeroase, albicioase. Scoarță albă-argintie și netedă în tinerețe, cu periderm ce se exfoliază în fîșii circulare (Pl. 12, fig. 72).

Betula pubescens Ehrh. (syn. B. odorata Bechst.). Arbore (cca 20 m), deseori rămîne arbust.înflorește primăvara. Flori femele așezate, la început, în amenți drepți, apoi devin pendenți ca și cei masculi. Bracteele amenților au lobii laterali îndreptați înainte, colțu- roși. Fructul, samară. Frunze (cca 3 cm lungime) rombic-ovate sau ovate, compacte, aspre, baza rotunjită sau cordată, pe partea inferioară pubescente, pe cea superioară la început cu peri moi apoi devine glabră, cu pețioli pubescenți, cca 3 cm lungime. Ramurile și lujerii au creștere erectă. Lujerii plantelor tinere pubescenți, fără verucozități. Scoarță albă, foarte rar crapă la maturitatea plantei. Coroană nepletoasă, dar larg răsfirată. Rezistă la umbrire.

MESTEACĂN s. m. I. (Bot.) 1. Arbore cu scoarța albă, cu lemnul alb, gălbui sau roșiatic, cu ramuri flexibile și cu frunze verzi-cenușii, care crește în regiunile deluroase și subalpine; (livresc) betulă (Betula verrucosa). Iacov iară luo nuiale verzi de mesteacăn, de alun și de castan. PALIA (1 581), 121/18, cf. CUV. D. BĂTR. I, 293. Are atîția măstacăni crescuți, cît să pare că iaste o grădină pe un munte de piatră. CANTEMIR, HR. 374, cf. GCR I, 356/33, IORGA, S. D. XIV, 270, BUDAI-DELEANU, LEX. Acel sat îi aproape de un codru foarte frumos cu mulți măstacăni. KOGĂLNICEANU, S. 5. Mastacănul jalnic se zbuciumă, se-ndoiește Scrîșnește și plesnind cade. DACIA LIT. 145/3. Pădure mare de gîrneațâ, fag și mesteacăn, ca de o palmă în retez (diametru). I. IONESCU, P. 492. O dumbravă de mesteceni formează poarta acestui rai pămîntesc. BOLINTINEANU, O. 321. Pădurile de brad și de mesteacăn ale Rusiei sînt pline de această prețioasă zburătoare. ODOBESCU, S. III, 33, cf. BARONZI, L. 138. A scos un ulcior cu dohot de mesteacăn, ne-a uns peste tot trupul. CREANGĂ, A. 32. Își tremură frunzulița cîțiva mesteacăni subțiri, crescuți pe vîrfurile munților. VLAHUȚĂ, ap. CADE. Muguri de mesteacăn. BIANU, D. S. Am văzut felezeie făcute. . . din mlădițe subțiri de mesteacăn. PAMFILE, A. R. 216. Înainte de a se colora lucrurile în roșu, se colorează galben prin ajutorul frunzei de mesteacăn. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 119. Cosașii dormeau sub mesteceni, pe deal. GALACTION, O. 344. Printre mesteacănii și fagii subțiri, se vedea satul. C. PETRESCU, R. DR. 53. Flăcăi chipeși, mlădioși și înalți ca niște pui de mesteacăni. I. BOTEZ, B. I, 122. Mestecenii din deal, de la spatele casei, spre asfințit, stăteau neclintiți, cu crengile răsfirate în jos. SADOVEANU, O. V, 333. Vîntul trecu șușuind prin crengile subțiri ale mestecenilor din preajmă. id. ib. X, 523, cf. V. ROM. septembrie 1 954,125. Locurile. . . erau toate împănate cu păduri de fagi, paltini, carpeni, mesteceni. MARIAN, T. 279. Ungerea cu dohot, care se capătă din arderea coajei de mesteacăni. ȘEZ. II, 69, cf. XV, 84. Huci de mesteacăn. ALRM SN I h 405. ◊ Mesteacăn (alb) = specie de mesteacăn cu scoarța de culoare albă vie, strălucitoare (Betula alba). Cf. COTEANU, PL. 31, LB, LM. Mesteacănul (Betula alba) crește și la munți, printre brazi. ȘEZ. XV, 84. Mesteacăn negru = specie de mesteacăn cu scoarța de culoare brună (Betula carpatica). PANȚU, PL., cf. SIMIONESCU, FL. 85. Mesteacăn mic = specie de mesteacăn, arbust înalt pînă la un metru, care crește în regiunile alpine (Betula humilis). Cf. SIMIONESCU, FL. 292. Mesteacăn pitic = specie de mesteacăn, arbust înalt pînă la o jumătate de metru (Betula nana). Cf. id. ib. 292, DS. Mesteacăn pufos = specie de mesteacăn, arbust sau arbore cu scoarța albă sau brună-cenușie cu pete albe; mestecănaș (2) (Betula pubescens). Cf. PANȚU, PL., DS. ◊ F i g. (Cu aluzie la scoarța de culoare albă a arborelui) Nu mai sînt așa de tînăr, nu mai sînt așa de sprinten, Văd la tîmpla mea mesteceni. LESTEA, A. 139. (E x p r., regional) A-i ieși (cuiva) mestecenii = a încărunți. BREBENEL, GR. P. Nu te mai ținea tînăr, că ți-o ieșit mestecenii. id. ib. ♦ Lemn de mesteacăn (I 1). M-am oprit să mă gîndesc pe o bancă de mesteacăn. CAMIL PETRESCU, U. N. 241. Pe o vatră veche de foc ardeau bucăți mari de mesteacăn. SADOVEANU, O. VII, 273. ♦ Crengi (flexibile) de mesteacăn (I 1). Mătură de mastacăn. ALR II/I MN 150, 3 934/836. 2. (Prin Olt.) „Oțetar, salcîm”. LEXIC REG. 42. II. (Regional) Epitet dat unui cal de culoare albă (Mateiaș-Rupea). Cf. UN. V, 211. De unde ai cumpărat mesteacănul ăla? ib. III. (Prin Transilv.) Numele unui vînt (H XVII 10) care bate dinspre nord (ib. XVIII 106). – Pl.: mesteceni (regional meșteceni, VÎRCOL, V. 96), mesteacăni și (regional) mestecini. – Și: (regional) mesteácăl (ALR I 1 930/156) s. m., mesteácă (DR. IV, 481, ALR I 1 930/231, 516, ALR II 6 397/95) s. f., mesteác (ALR I 1 930/402, 420, 708, ALR II/I MN 150, 3 934/414), măsteăcăn, măstcác, măstăcăn, măstác (GR. S. I, 179, ALR I 1 930/24, 30, 35, ALR II/I MN 150, 3 934, ALR II 6 397/29) s. m. – Lat. mastichinus „de mastic”. Pentru explicarea formei românești, cf. CDDE.

MĂSTAC s. m. v. mesteacăn.

MĂSTACĂN s. m. v. mesteacăn.

MĂSTEAC s. m. v. mesteacăn.

MESTEÁC s. m. v. mesteacăn.

MESTEACĂ¹ s. f. v. mesteacăn.

MESTEACĂL s. m. v. mesteacăn.