musica mensurata (musica mensurabilis) (lat. „muzică măsurată”). Notele* cantus planus*-ului erau la origine de o lungime nedefinită și erau lungite sau scurtate într-o manieră întâmplătoare în funcție de ritmul* și accentul (1) cuvintelor adaptate. Apariția muzicii figurate (musica figuralis*) a necesitat un sistem de notație (III) care să exprime durata relativă și înălțimea fiecărei note. Apariția organum*-ului și a faux-bourdon*-ului au impus sincronizarea vocilor (2) prin valori precis raportate între ele ca și printr-un sistem complicat de ligaturi (ce uneau chiar opt valori). După Franco din Colonia, relațiile dintre note erau de două feluri: ternare* și binare. Cifra 3, conform concepției pitagoreice, era considerată perfectă, de aceea tempus perfectus era cel ternar (notat printr-un cerculeț), iar tempus imperfectus era cel binar (notat printr-un semicerc); prolatio* maior (= semibrevis* împărțită în trei) (notată cu un punct în cerc) iar prolatio minor (= semibrevis împărțită în doi) (notată fără punct). Orice valoare se împărțea astfel cu trei sau cu doi. Către mijlocul sec. 15, notele au fost diferențiate, prin goluri și înnegrire (color), cele negre corespunzând valorilor celor mai mari. O dată cu dezvoltarea muzicii instr. (a celei destinate instr. cu taste*, în special) s-a tins spre reprezentarea absolută, și nu doar relativă, a valorilor, în raport cu fixarea măsurii* și a tempo(2)-ului. Semicercul deschis spre dreapta din m. (tempus imperfectum), a devenit semnul pentru măsura 4/4, iar semicercul tăiat cu o linie verticală (tempus imperfectum diminutium) a devenit semnul pentru alla breve* (2/2). În Italia sec. 16 încă se făcea distincție între m. și musica ultra (extra) mensuram („fără măsură”); prima, numită de către Monteverdi prima prattica era proprie ariei*, strictă din punct de vedere ritmic, iar cea de-a doua, numită seconda prattica (v. și monodie), era proprie recitativului*, liber din același punct de vedere. Sin.: cantus mensurabilis.