MELISĂ, melise, s. f. Plantă erbacee perenă din familia labiatelor, cu flori albe, plăcut mirositoare, mult căutate de albine, și cu frunzele ovale, folosită în medicină pentru calitățile ei stimulatoare și antispasmodice; roiniță² (Melissa officinalis). ♦ Băutură alcoolică aromată (folosită în medicina populară), obținută prin fermentarea frunzelor acestei plante. – Din lat. melissa, fr. mélisse.

melisă sf [At: (a. 1766) IORGA, S. D. XII, 81 / V: (îrg) melis / A și: mei~ / Pl: -se / E: lat melissa, fr melisse, ngr μέλισσα] 1 Plantă meliferă cu flori albe plăcut mirositoare, mult căutate de albine, cu frunze ovale folosite în medicină pentru calitățile lor stimulente și antispasmodice Si: roiniță, (reg) mătăcină (Melissa officinalis). 2 (Bot; rar, șîc ~-turcească) Mătăcină (Dracocephalum Moldavica). 3 (îs) Apă de ~ Băutură aromatică, cu utilizări medicinale, obținută prin fierberea frunzelor de melisă (1, 2) în apă sau vin. 4 Băutură alcoolică aromată, folosită în medicina populară, obținută prin fermentarea frunzelor de melisă (1, 2).

MELISĂ, melise, s. f. Plantă erbacee perenă din familia labiatelor, cu flori albe, plăcut mirositoare, mult căutate de albine, și cu frunzele ovale, folosită în medicină pentru calitățile ei stimulatoare și antispasmodice; roiniță² (Melissa officinalis). ♦ Băutură alcoolică aromată (întrebuințată în medicina populară), obținută prin fermentarea frunzelor plantei de mai sus. – Din lat. melissa, fr. mélisse.

MELISĂ s. f. 1. Plantă erbacee din familia labiatelor, cu flori albe sau gălbui și miros plăcut aromat, căutată de albine; este cultivată ca plantă ornamentală și medicinală (Melissa officinalis); roiniță. lată iasomie, gura-leului... melisă, creasta-cocoșului. NEGRUZZI, S. I 101. 2. (Învechit) Băutură alcoolică aromată, obținută prin fermentarea frunzelor acestei plante. Constantin Racoviță muri pe tron, victimă a patimei sale pentru melisă și băuturile spirtoase. ODOBESCU, S. I 264.

MELISĂ s.f. Plantă meliferă din familia labiatelor, cu frunze care conțin un ulei sedativ; (pop.) roiniță. [< fr. mélisse].

MELISĂ s. f. plantă erbacee meliferă din familia labiatelor, cu frunze care conțin un ulei sedativ; roiniță. ◊ băutură alcoolică aromată obținută prin fermentarea frunzelor acestei plante. (< fr. mélisse, lat. melissa)

MELISĂ ~e f. 1) Plantă meliferă cu flori albe sau gălbui, folosită ca plantă medicinală. 2) înv. Băutură alcoolică, plăcut mirositoare, preparată din frunzele acestei plante fermentate. /<lat. melissa, fr. mélisse

melisă f. Bot. mătăciune: apă de melisă, infuziune preparată din-frunzele, de melisă (= fr. mélisse).

mélisă f., pl. e (ngr. și vgr. mélissa, albină, d. méli, mĭere; it. melissa, fr. mélisse. Acc. arată că e ngr., nu germ. orĭ rus.). Doŭă plante erbacee labiate foarte aromatice și plăcute albinelor și numite și mătăcĭune, ĭarba stupuluĭ și roĭniță (1. melissa officinalis, 2. dracocéphalum moldávicum). Din frunzele de dr. mold. fac călugăriĭ cunoscuta apă, esență saŭ licor de melisă, numită simplu melisă. Frunzele de mel. off. îs medicinale. V. cătușnică, isop, mintă.

melis sn vz melisă

melisă s. f., g.-d. art. melisei; pl. melise

melisă s. f., g.-d. art. melisei; pl. melise

melisă s. f., g.-d. art. melisei; pl. melise

MELISĂ s. v. mătăcină.

MELISĂ s. v. roiniță.

melisă s. v. MĂTĂCINĂ.

MELISĂ s. (BOT.; Melissa officinalis) roiniță, (reg.) cătușnică, lămîiță, mătăcină, motoacă, răstupească, roiște, stupelniță, buruiana-stupului, busuiocul-stupului, floarea-stupului, iarba-albinelor, iarba-roilor, iarba-stupului, izma-stupilor, mierea-ursului, mintă-turcească, poala-Sfintei-Mării, voioșniță-de-albini.

MELÍSĂ s. f. Numele a două plante erbacee, aromatice din familia labiatelor: a) plantă meliferă cu flori albe plăcut mirositoare mult căutate de albine, cu frunze ovale întrebuințate în medicină pentru calitățile lor stimulente și antispasmodice; roiniță, (regional) mătăcină (Melissa officinalis) ; b) (rar, și în sintagma melisă turcească, PANȚU, PL.), mătăcină (Dracocephalum Moldavica). Pîntre melisă uscată și alte ierburi mirodioase. CANTACUZINO, P. P. 84^v/2. Iată iasomie, gura-leului. . . melisă, creasta-cocoșului. NEGRUZZI, S. I, 101, cf. BARONZI, L. 138, BRANDZA, FL. 390, GRECESCU, FL. 466, 467. La țară să dă ceaiul și decoctul de melisă pentru durere de stomac, de intestine și pentru urdinare. BIANU, D. S. 638. Starețul dormea, amețit de rachiul de melisă din care mai rămăsese foarte puțin pe fundul sticlei de pe masă. ARDELEANU, U. D. 58. Spirtul de melisă e bun pentru fricționat și tras. VOICULESCU, L. 180. Din melisă se face o apă mirositoare. id. ib., cf. NOM. MIN. Melisa sau mătăciune. . . se găsește prin păduri. ȘEZ. XV, 83. Apă de melisă = băutură aromatică, cu întrebuințări medicinale, obținută prin fierberea frunzelor uneia din cele două plante în apă sau în vin. Ia apă prefăcută de melisă (mătâciune). CORNEA, E. II, 99/10. Apa de melisă. . . să ia cîteva picături pe o bucată de zahăr sau în puțină apă. BIANU, D. S. 630. Cu frunzele de mătâciune prepară călugării noștri „apa de melisă”. PANȚU, PL. 171, cf. VOICULESCU, L. 180, H XII 217. ♦ Băutură alcoolică aromată (întrebuințată în medicina populară) obținută prin fermentarea frunzelor uneia din cele două plante. A domnului jup(ăn) Vasilie, ce negoț au primit tot anume. . . melis. . . troc, cusător, cupfer (a. 1 766). IORGA, S. D. XII, 81. Constantin Racoviță muri pe tron, victimă a patimei sale pentru melisă și băuturile spirtoase. ODOBESCU, S. I, 264. - Accentuat și: (după ngr. μέλλισσα) mélisă (CANTACUZINO, N. P. 84^v/2). – Pl.: melise. – Și: (învechit și regional) melís s. n. H XII 217. – Din lat. melissa, fr. mélisse. – La scriitorii mai vechi din ngr. μέλλισσα.

MELIS s. n. v. melisă.