mâțuță sf [At: LB / V: (îvr) muț~ / Pl: ~te / E: mâță + -uță] 1-6 (Trs; șhp) Mâțică (1-6).

MÂȚUȚĂ s. v. pisicuță.

mîțuță s. v. PISICUȚĂ.

MATUTA v. Mater ~.

(Mater) Matuta, în mitologia romană, denumire purtată de Ino, soția lui Athamas, după ce a murit și a fost transformată într-o divinitate marină. Denumirea grecească a Matutei era Leucothea.

MATER MATUTA (sau MATUTA) (în mitologia romană), zeiță a luminii din zori. Preluată din religiile populațiilor din Italia arhaică, romanii i-au adăugat și atributul de ocrotitoare a nașterilor. Îi era consacrată ziua de 11 iun., sărbătoarea Matralia, când femeile se rugau pentru copiii surorilor lor. Într-o epocă târzie, simboliza numai zorile, fiind complet identificată cu Aurora.

MÎȚUȚĂ s. f. (Prin Transilv.) Mîțică. Cf. LB, ALR I 1134/333. Pl.: mîțuțe. – Și: (învechit, rar) muțúță s. f. LB. – Mîță + suf. -uță.