Manes m. fundatorul sectei maniheilor, născut în Persia (mort către 274); spre a explica amestecul binelui și răului în această lume, el atribuia, ca și Zoroastru, origina lor la două principii: unul, esențial bun, care e Dumnezeu, spiritul sau lumina; și altul, esențial rău, care e Diavolul, materia sau întunerecul.

mani¹ smp [At: DEX / E: lat manes, -ium] (Mit; Ant) Nume dat în mitologia romanilor și a vechilor popoare italice sufletelor morților, considerate zei ocrotitori ai căminului.

mani² i [At: H XI, 379 / E: fo] (Reg; rep) Strigăt cu care se cheamă rațele sau bobocii de rață.

Manes, în mitologia romană, sufletele celor morți, invocate ca genii protectoare. Aveau anumite sărbători instaurate în cinstea lor și li se aduceau ofrande pe morminte.

MÁNES, familie de pictori cehi. 1. Antonín M. (1784-1843). Prof. la Academia din Praga. A orientat peisagistica cehă spre realism. 2. Vaclav M. (1793-1858). Compoziții pe teme religioase și istorice. 3. Josef M. (1820-1871). Unul dintre inițiatorii școlii moderne de pictură cehă, a elaborat o tematică și o viziune nouă, valorificând tezaurul artistic național.

MANI (MANES sau MANIHEUS) (c. 216-275), probabil nobil persan. Întemeietorul maniheismului. Și-a expus doctrina într-un lung șir de predici în Persia, Asia Mică, India și China, apoi în șapte scrieri. Deși s-a bucurat de un mare prestigiu, nu a reușit să impună doctrina sa ca religie oficială. Suveranul sasanid, Bahram I (273-276), sub presiunea preoțimii mazdeiste, a decis încarcerarea lui M. care moare în temniță.

Măn/eș, -etu v. Manuel IV 4, 5.