MANDOLÍNĂ¹ s. f. Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanță și din patru coarde metalice duble, care se pun în vibrație prin atingere cu o pană (de celuloid) sau prin ciupire. V. l ă u t ă. Tonin acoardă mandolina Și, inspirat de vechiul Palestrina, Prelude-ncet. ALECSANDRI, P. III, 71, cf. id. O. P. 298. Mergeam . . . să văz în ceață luna, și trista mandolină Sub maluri depărtate, s-auz cum modula. BOLINTINEANU, O. 6. Din bolta ferestei ar cată pompos S-aude vibrînd mandolină. EMINESCU, O. IV, 100, cf. TiM. POPOVICI, D. M. Din mandolină Zboară dulcea serenadă. PETICĂ, O, 102. Privi spre trubadurul fără mandolină. TEODOREANU, M. II, 72. O mandolină a prins să cînte. ANGHEL-IOSIF, C. L. 222. Dintr-un grup de slovaci o armonică își amestecă notele răgușite cu cele ascuțite ale unei mandoline. BART, S. M. 34. Un băiat a cîntat la mandolină două cîntece. PAS, Z. I, 317. De pe bărci mandolinele întovărășeau romanțele cîntăreților improvizați. V. ROM. februarie 1956, 64, cf. ib. februarie1955, 233. - Pl.: mandoline. – Și: (rar) mandalină s. f. ALEXI, W. – Din fr. mandoline. – Cf. it. m a n d o l i n a, germ. Mandoline.