maimuță sf [At: PRAV. 91 IV: (reg) măi~, măie~, mămuiță / Pl: ~țe / E: mgr μαίμοῦ, tc maymun] 1 Animal tropical cu conformație exterioară foarte asemănătoare cu a omului, inteligent și sociabil, cu un spirit de imitație foarte dezvoltat. 2 (Reg; îe) A fi în anii ~ței A fi bătrân și senil. 3-4 (Fam; dep) Persoană (urâtă sau) care obișnuiește să imite gesturile altora. 5 (Arg; înv; mpl) Prostituată. 6 (Reg) Joc de copii în care jucătorii trebuie să reproducă gesturile conducătorului lor. 7 (Reg) Sperietoare pentru holde.

MAIMUȚĂ, maimuțe, s. f. Mamifer din ordinul primatelor, cu structura corpului asemănătoare cu cea a omului, posedînd un deosebit spirit de imitație; trăiește mai ales prin pădurile tropicale și ecuatoriale. Maimuța, agățată c-o labă de balustradă, făcea acrobații. BART, E. 85. – Variantă: (Mold.) momiță (ALECSANDRI, T. I 116, CONACHI, P. 276) s. f.

MAIMUȚĂ ~e f. 1) Mamifer superior din ordinul primatelor, cu configurația corpului asemănătoare cu cea a omului, care trăiește în Asia, Africa și America de Sud. 2) fig. depr. Persoană care obișnuiește să imite pe alții. 3) depr. Om urât. [G.-D. maimuței] /<ngr. maimú, turc. maymun

maimuță f. 1. animal cuadruman, foarte mlădios si sprinten, care seamănă mult cu omul (Simia); 2. om foarte urît; 3. fig. cel ce imitează gesturile, faptele sau apucăturile cuiva. [Macedo-român maimun = turc. MAYMUN: maimuță e un diminutiv propriu Munteniei: v. momită].

maĭmúță f., pl. e (ngr. maĭmú, d. turc. [d. pers.] maĭmun; alb. maĭmún, sîrb. mojmun, mojmunica, cr. muna, munica, bg. maĭmuna, ung. majom; it. mammóne, și monna, pv. vfr. maimon, sp. pg. mono, fem. -na). Vest. Un mamifer care seamănă cu omu (dar mult maĭ urît), acoperit de păr peste tot (afară de față), ca: orangutanu, gorila, cimpanzu, gibonu, macacu,magotu, uistiti ș. a. Fig. Imitator ridicul. Om foarte urît (V. coșcodan). – În est momiță și (maĭ des) moníță, vechĭ móĭmă și moĭmiță. În Trans. măĭmúță și -úcă (pl. ĭ), în Ban. și -úc (masc.). – Maĭmuțele pot apuca și cu mînile, și cu picĭoarele și-s foarte îndemănatice; sistema lor dentară e aproape completă. Afară de unele maĭmuțe marĭ, nu-șĭ fac culcușurĭ. Există foarte multe speciĭ de la talia cea maĭ mică pînă la înălțimea omuluĭ. În ainte locuĭaŭ și pin Eŭropa, unde azĭ nu se maĭ află de cît la Gibraltar. Încolo, locuĭesc pin țările tropicale. Aŭ de ordinar un puĭ, rar doĭ, pe care-ĭ ĭubesc foarte mult. Cu toate că-s inteligente și sociabile, îs foarte leneșe.

MAIMUȚI, maimuțesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A maimuțări (1). – Din maimuță.

maimuța v vz maimuți

maimuțesc, ~ească a [At: COSTINESCU / Pl: ~ești / E: maimuță + -esc] (Rar) 1 Care aparține maimuței (1) Si: (rar) momițesc (1). 2 Referitor la maimuță (1) Si: (rar) momițesc (2). 3 Ca al maimuței (1) Si: (rar) momițesc (3).

maimuți [At: BARIȚIU, P. A., II, 40 / V: (nob; cscj) ~ța / Pzi: ~țesc / E: maimuță] 1-3 vtr (Înv) A (se) maimuțări (1-3).

măiemuță sf vz maimuță

măimuță sf vz maimuță

mămucă² sf vz maimuță

mămuiță sf vz maimuță

MAIMUȚI, maimuțesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A maimuțări. – Din maimuță.

MAIMUȚA, maimuțez, vb. I. Tranz. (Rar) A maimuțări. Maimuțează și ei, bieții... pe oamenii cei mari. ISPIRESCU, la TDRG.

MAIMUȚI, maimuțesc, vb. IV. Tranz. A maimuțări. Nae, iritat, maimuțindu-mi tonul: Da cuponul de iulie? CARAGIALE, M. 197.

MOMIȚĂ¹ s. f. v. maimuță.

om-maimuță s. m. ◊ „Un om-maimuță în Spania zilelor noastre? Locuitorii satului Villen din regiunea Alicante au prins, la poalele munților Sierra del Aguila, o creatură dotată cu o putere musculară deosebită, înalt de 1,25 m. Nu vorbește, se hrănește cu ierburi și rădăcini de plante și doarme în pomi.” R.l. 11 IV 72 p. 6. ◊ „Graficianul B.H. a fost calificat de o revistă franceză ca «al doilea tată al lui Tarzan». H. este cunoscut pentru pasiunea cu care s-a dedicat ani de zile ilustrării aventurilor trăite de omul-maimuță.” R.l. 4 VI 74 p. 6 (din om + maimuță)

maĭmuțésc și (maĭ des) maĭmuțărésc v. tr. (d. maĭmuță). Imitez ridicul ceĭa ce face altu: nu maĭmuțărițĭ moda! V. refl. Mă port ca o maĭmuță. – În Mold. momi- și monițăresc; în Trans. (Vechĭ) măĭmuĭesc.

măĭmúță, V. maĭmuță.

maimuță s. f., g.-d. art. maimuței; pl. maimuțe

maimuță s. f., g.-d. art. maimuței; pl. maimuțe

maimuță s. f., g.-d. art. maimuței; pl. maimuțe

maimuță

maimuță, -țe.

maimuți (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. maimuțesc, 3 sg. maimuțește, imperf. 1 maimuțeam; conj. prez. 1 sg. să maimuțesc, 3 să maimuțească

maimuți (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. maimuțesc, imperf. 3 sg. maimuțea; conj. prez. 3 să maimuțească

maimuți vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. maimuțesc, imperf. 3 sg. maimuțea; conj. prez. 3 sg. și pl. maimuțească

MAIMUȚĂ s. v. cocotă, curvă, femeie de stradă, momâie, prostituată, sperietoare, târfă.

MAIMUȚĂ s. (ZOOL.) (înv. și reg.) moimă, (Ban. și Transilv.) maimucă, (înv.) simie. (Gorila este o ~.)

maimuță s. v. COCOTĂ. CURVĂ. FEMEIE DE STRADĂ. MOMÎIE. PROSTITUATĂ. SPERIETOARE. TÎRFĂ.

MAIMUȚĂ s. (ZOOL.) (înv. și reg.) moimă, (Ban. și Transilv.) maimucă, (înv.) simie. (Gorila este o ~.)

MAIMUȚI vb. v. maimuțări, poci, schimonosi, strâmba.

maimuți vb. v. MAIMUȚĂRI. POCI. SCHIMONOSI. STRÎMBA.

maimuță (maimuțe), s. f. – 1. Animal tropical. – 2. Persoană care gesticulează ca o maimuță. – 3. Femeie ușoară. – Var. (Mold.) momiță, (înv.) moimiță, moniță, (Banat) măimuc, (Trans.) măimucă, măimuță, (înv.) maimun, moimă. Mr. maimun, megl. măimun. Tc. (arab.) maimun (Miklosich, Türk. Elem., II, 122; Eguilaz 442; Șeineanu, II, 243; Berneker, II, 6; Lokotsch 1365), cf. ngr. μαϊμοῦ, bg. maimuna, sb. maimun, it. mammone, v. fr., prov. maimon, sp., port. mono. Cuvîntul adoptat definitiv în limba literară, după multă șovăire, este maimuță, care pare der. din ngr. Atestat din sec. XVII. Sensul 3, probabil prin confuzie cu magmuză. Der. maimuți, vb. (a imita); maimuțări, vb. (a imita); maimuțărie (var. maimuțăreală), s. f. (imitație ridicolă, contrafacere, simulacru); momiți (var. monițări), vb. (Mold., a imita); măimui, (înv., a imita); momițărie (var. monițărie), s. f. (Mold., imitație); maimuțăresc, adj. (ca de maimuță).

MAIMÚȚĂ (< ngr., tc.) s. f. 1. Subordin de mamifere din ordinul simienilor, cu corpul lung de la 15 cm până la 2 m, cu labele membrelor anterioare și posterioare prehensile, terminate cu unghii, cu capacitate craniană de cel mult 800 cm³ și cu fața fără păr, expresivă, fruntea și barba teșite, ochii cu vedere binoculară; inteligente și sociabile, în general vegetariene (ex. gorila, urangutanul, cimpanzeul). Duc o viață în colectivitate, mai ales arboricolă și diurnă, având un sistem ierarhic de subordonare; folosesc diverse mijloace de comunicare (sunete, mimică, gesturi). Trăiesc în Asia, Africa și America de Sud, fiind cunoscute peste 150 de specii. 2. Fig. Om care împrumută gesturile, atitudinile altora.

maimuță, maimuțe s. f. 1. (peior.) persoană foarte urâtă. 2. persoană care obișnuiește să-i imite pe ceilalți. 3. prostituată. 4. (intl.) servietă / geantă / valiză ca obiect al unui furt.

coadă de maimuță expr. (glum.) simbolul utilizat în codificarea adreselor de email.^[1]

salt la maimuță! expr. (intl.) fură din bagajul acela!

MAIMUȚĂ s. f. 1. Animal tropical cvadruman, cu conformația exterioară foarte asemănătoare cu a omului și cu un spirit de imitație foarte dezvoltat. Maimuțile... sînt acolo făr-de samă de multe. HERODOT (1645), 269. Viu îl băga într-un sac, și într-acel sac bagă și un dulău și un cucoș și o năpârcă și o moimă (maimuță MUNT.). PRAV. 91. Venea împăratului corabie de la Tarsis de aur și de argint și de dinți de elifand și de maimuțe și pietri cioplite și necioplite. BIBLIA (1688), 252¹/5. Iară maimuța au sărit de au apucat fărîma de carne (cca 1705). GCR I, 354/4, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF. Fiecare turc avînd pe umeri sau pe cealma cîte o pisică, o maimuță sau un coroi. GHICA, S. 323. Trimise la maimuță, vestită vrăjitoare... ALEXANDRESCU, M. 328. Maimuța, agățată c-o labă de balustradă, făcea acrobații. BART, E. 85, cf. 347. Stihia nu te cruță, Ca-n vremea cînd, lipsindu-i și luntre și lopeți, Omul era bolnava și palida maimuță. ARGHEZI, VERS. 48. Tremur aici ca maimuța de azi de dimineață din cușcă, stingheră și tristă. DEMETRIUS, A. 352, cf. 176. Veni înaintea Ziditoriului și măiemuța, și Făcâtoriul zisă cătră dînsa: tu să aibi numai chip ca omul, dară să nu fii om. POP., ap. GCR II, 358, cf. ALR SN III h 686. Omul ca o maimuță, ce vede la altul, aceea și el face. ZANNE, P. II, 376, cf. 79. La beție omul este pisică, maimuță și la urmă porc. id. ib. III, 469. Frumusețe de maimuță, se zice în bătaie de joc unei femei urîte. id. ib. II, 568. ◊ Expr. (Regional) A fi în anii maimuței = a fi bătrîn, ajuns în mintea copiilor. ZANNE, P. IX, 655. 2. (Familiar) Epitet depreciativ pentru o persoană urîtă sau care obișnuiește să imite gesturile altora. Cf. COSTINESCU, ȘĂINEANU, D. U., PAMFILE, J. II, 152.3. (Argotic, mai ales Ia pl.) Femeie de moravuri ușoare; prostituată. Cf. BUL. FIL. II, 206, VII-VIII, 255, GR. S. VII, 118. 4. (Regional) Numele unui joc de copii în care jucătorii trebuie să reproducă gesturile conducătorului lor. Cf. PAMFILE, J. II, 72. 5. (Regional) Momîie (pentru holde) (Ghilad-Timișoara). ALRM SN I h 33. – Pl.: maimuțe. – Și: (regional) măimúță (ALR SN M B 686), măiemúță (ib.), mămuíță (ib.) s. f. – Probabil din m-gr. μαïμοῦ, tc. maymun.

MAIMUȚA vb. I v. maimuți.

MAIMUȚI vb. IV. (Astăzi rar) 1. T r â n z. A maimuțări (1). Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Domnișorii din Cluj voiau să maimuțească... pe tinerimea franceză din Paris. BARIȚIU, P. A. II, 40. Maimuțind pre Dumnezeul creator care poruncise să se facă lumină, călugării răspîndiră întunericul. NEGRUZZI, S. I, 202. Bine, da numai rapița e?. . . da grîul?.. . da porumbul? ... da alelalte? Nae iritat, maimuțindu-mi tonul: – Da cuponul de iulie? ... CARAGIALE, M. 197. Maimuțează și ei, bieții, . . . pe oamenii cei mari. ISPIRESCU, ap. TDRG. R e f l. A se maimuțări (2). Mai în toate veacurile . . . ne maimuțirăm ori ca vecinu ăl mai puternic d-afară, ori ca dușmana ăl mai voinic dinăuntru. JIPESCU, ap. TDRG. – Prez. ind.: maimuțesc. – Și: (neobișnuit) maimuța vb. I. – V. maimuță.

MĂIEMUȚĂ s. f. v. maimuță.

MĂIMUȚĂ s. f. v. maimuță.

MĂMUÍȚĂ s. f. v. maimuță.