2 intrări

6 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

MÂNDRÚȚ, -Ă, mândruți, -țe, adj., s. m. și f. (Pop.) Diminutiv al lui mândru; (în special) persoană dragă cuiva de sex opus. – Mândru + suf. -uț.

MÂNDRÚȚ, -Ă, mândruți, -țe, adj., s. m. și f. (Pop.) Diminutiv al lui mândru; (în special) persoană dragă cuiva de sex opus. – Mândru + suf. -uț.

mândruț, ~ă smf, a [At: JARNÎK-BÎRSEANU, D. 404 / Pl: ~i, ~e / E: mândru + -uț] 1-18 (Pop; șhp) (Cam) mândru (11-18, 24) Si: mândruc (1-18), mândruică (1-18), mândruliță (1-18), mândruluc (1-18), mândruluț (1-18), mândrușcă (1-18).

MÎNDRÚȚ 2, -Ă, mîndruți, -e, adj. (Popular) Diminutiv al lui mîndru2. 1. v. mîndru2 (2). Cucuruz de pe deluț, Ce ești, bade-așa mîndruț? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 404. 2. v. mîndru2 (4). Zece care ș-o căruță Pline cu fete mîndruțe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 443.

MÎNDRÚȚĂ, mîndruțe, s. f. (Popular) Diminutiv al lui mîndră; iubită. Amintirea mîndruțelor cărora vînătorul le destină cîte o «cetină frumoasă de brad verde, neuscat». ODOBESCU, S. III 90. Unde mergi bade-n cocie? – La cosit, soro Mărie, Să cosesc frunza căpșunii, Să iubesc mîndruța lumii. HODOȘ, P. P. 47. Nu mi-i foame, nu mi-i sete, Nici mi-i dor de codrul verde, Dar mi-i dor de satul meu, Că am trei mîndruțe-n el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

mândrúț (pop.) adj. m., s. m., pl. mândrúți; adj. f., s. f. mândrúță, pl. mândrúțe

mândrúț adj. m., s. m., pl. mândrúți; f. sg. mândrúță, pl. mândrúțe

Intrare: mândruță
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • mândruță
  • mândruța
plural
  • mândruțe
  • mândruțele
genitiv-dativ singular
  • mândruțe
  • mândruței
plural
  • mândruțe
  • mândruțelor
vocativ singular
  • mândruță
  • mândruțo
plural
  • mândruțelor
Intrare: mândruț (adj.)
mândruț1 (adj.) adjectiv
adjectiv (A1)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • mândruț
  • mândruțul
  • mândruțu‑
  • mândruță
  • mândruța
plural
  • mândruți
  • mândruții
  • mândruțe
  • mândruțele
genitiv-dativ singular
  • mândruț
  • mândruțului
  • mândruțe
  • mândruței
plural
  • mândruți
  • mândruților
  • mândruțe
  • mândruțelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

mândruț, -ă mândruță

  • 1. popular Diminutiv al lui mândru.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC attach_file 2 exemple
    exemple
    • Cucuruz de pe deluț, Ce ești, bade-așa mîndruț? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 404.
      surse: DLRLC
    • Zece care ș-o căruță Pline cu fete mîndruțe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 443.
      surse: DLRLC
    • 1.1. prin specializare (Persoană) dragă cuiva de sex opus.
      exemple
      • Bădița cel sărăcuț, Zău, acela mi-i drăguț, Că, zău, ăla mi-i mîndruț. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 38.
        surse: DLRLC
      • Amintirea mîndruțelor cărora vînătorul le destină cîte o «cetină frumoasă de brad verde, neuscat». ODOBESCU, S. III 90.
        surse: DLRLC
      • Unde mergi bade-n cocie? – La cosit, soro Mărie, Să cosesc frunza căpșunii, Să iubesc mîndruța lumii. HODOȘ, P. P. 47.
        surse: DLRLC
      • Nu mi-i foame, nu mi-i sete, Nici mi-i dor de codrul verde, Dar mi-i dor de satul meu, Că am trei mîndruțe-n el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122.
        surse: DLRLC

etimologie:

  • Mândru + sufix -uț.
    surse: DEX '98 DEX '09